Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, bună noapte! De când nu te-am mai căutat, nu știu. Șirul a tot și toate se întrerupe uneori. Uit și pașii prea multelor obișnuințe și mai ales pașii către mine însămi. De tine nu uit însă. Cu religiozitate vin către depărtarea-ți. Sub imperiul nopții îți scriu adesea. Gândindu-mă acum, nopțile în care am dormit par inexistente. Pe cele cu somn nu mi le amintesc. Să rămână în amintire doar acelea în care frământările domină, în care suferința sufletului nu dă voie odihnei? Acum, zăpada cuvintelor se-așterne aici în sunetul colindelor. Știi, oare, cum se-aud colindele în noapte? Cum mângâie ele solitudinea nocturnă? Au o duioșie aparte. Bucură și întristează deopotrivă. Produc lacrima, ca apoi s-o usuce. Un mix straniu de bine și rău, de deznădejde și speranță. Așa-i aici, în ceasurile acestea târzii. Așa-i la granița dintre timpul meu și timpul tău.
Colinde și cărți mă însoțesc. Îți vorbesc despre o carte care are vârsta mea – 40 de ani – și despre care autorul nu știa că mai poate fi de găsit. Iată, am găsit-o într-un anticariat. E vorba de un album cu trovanți, numiți de tine pietre cioplite de Dumnezeu. Autorul- geologul Ion Lazu – a fotografiat aceste pietre cu forme extraordinare, pe Valea Gresarea, din Râmnicu Vâlcea, de care te leagă anii tinereții. Opt ani au așteptat materialele lui până ce Editura Sport Turism a hotărât să le publice, în anul 1984. Mi s-a părut potrivit să dețin acest album. Doar avem și noi la Muzeul Pietrei câțiva trovanți spectaculoși din zona noastră. Am primit și un autograf de la domnul Lazu: „Pentru Giorgiana Avramescu, cu alese sentimente de prețuire și cu bune urări pentru viața care nu așteaptă!”. M-am gândit la ultima parte a spuselor lui. „Viața care nu așteaptă”. Are dreptate! Și, dacă nu așteaptă, ce facem? Trăim în consecință. Nu așteptăm nici noi. Pe domnul Ion Lazu l-am cunoscut zilele trecute la un spectacol al maestrului Sergiu Cioiu, în memoria lui Nichita, când a bucurat publicul la Teatrul Național cu cele 11 Elegii ale poetului ploieștean. Am avut apoi bucuria de a ciocni un pahar cu vin în casa domnului Cioiu, împreună cu câțiva tineri scriitori, artiști. O imagine frumoasă mi-a rămas. Toți, în jurul lui, ascultându-i vorbele, ascultându-l recitând, încurajându-l pe fiecare în proiectele sale. Povestind despre câte altele. E încântător să respiri același aer cu astfel de oameni. Te înnobilează. Și aerul respirat cu tine mă ajută și astăzi.
Dragul meu, rămân tot în zona artistică. Acum două seri am fost pentru prima dată la Teatrul Evreiesc de Stat, datorită actorului Nicolae Călugărița. Dacă n-ar fi venit invitația din partea lui, nu cred că m-aș fi gândit să merg. A fost o seară frumoasă. Comedia muzicală “Lozul cel mare” de Șalom Aleihem, în regia artistică a lui Andrei Munteanu, s-a jucat, în idiș. Dar frumusețea a fost întregită și de prietenia domnului Călugărița, un om cald, sincer în comportament și dialog. Ne apropie și pierderea sufletelor pereche în același an. Mi-a povestit că de curând și-a amintit un spectacol al tău, din vremea Serbărilor Scânteii Tineretului, ținut la Sibiu, în care îl aveai alături și pe Cristian Țopescu. Domnului Călugărița îi plac gândurile mele, cărora mulți le dau statut de poezie. De pildă, m-a felicitat pentru cea dedicată Crăciunului. M-a înduioșat!
Și, pentru că tot am pomenit de poezie, te anunț cu bucurie că am primit antologia „Poeții mari ai vremurilor mici”, în care ne regăsim toți trei: tu, Luciana și eu. Am strâns-o cu emoție la piept. E o carte consistentă, ca volum și conținut. Are peste 400 de pagini, iar faptul că rândurile noastre fac parte din acest volum se datorează domnilor Aurel Usca și Sorin Dumitrache, cărora cu prețuire și recunoștință, le mulțumesc.
Dragul meu, nu mă desprind de zona cărților și îți spun că miercuri, 20 decembrie, la ora 17.00, la Palatul Culturii din Ploiești, la inițiativa poetului Gelu Ionescu, va avea loc o lansare a cărților tale, a cărților mele. E binevenit un astfel de eveniment, în contextul acestei luni dureroase. Și acum trebuie să-ți vorbesc despre ceva cu care trebuia să încep epistola asta, dar ceea ce chinuie amân, deși știu că suferința trebuie înfruntată, întrucât nu există șansa ocolirii ei. Marți s-au împlinit doi ani de când ai plecat, iar eu am făcut ce-am putut, ce-am știut, în acea zi, pentru buna ta ședere acolo. Și acest lucru îl datorez și preoților Iustin Bumbănae și Liviu Dincă. Și, cum nimic nu e întâmplător, află că părintele Liviu nu e străin de comuna noastră, rudă fiind cu profesorul Gigi Popescu. În acea zi am aflat. Cei doi preoți s-au rugat pentru tine, pentru odihna ta veșnică. Nădăjduiesc că rugile lor au ajuns unde se cuvine. Eu mă rog mereu să-ți fie bine, căci prea mult chin ai îndurat. Altfel, acești doi ani, contabilizându-i, nu știu cum să-i așez. Aș putea zice că prea repede au trecut, dar, gândindu-mă la timpul suferinței mele, la fiecare ceas al disperării, la multele lacrimi care mi-au brăzdat obrajii, și inima mi-au făcut-o plăpândă, aș înmulți acești doi ani cu alții zece. Așa simt! Încă mă întreb cum am putut ajunge până aici și cum pot continua? Iată, se apropie Crăciunul. Al treilea în absența ta. Cum de altfel vor fi toate de acum înainte. Fără seninătatea prezenței tale. Ți-ai ales un moment prea însemnat pentru despărțire. Ai vrut ca decembrie să fie nu doar luna bucuriei noastre, ci și a întristării definitive. Ce ne-a legat, să ne și separe. Și eu voi purta pecetea acestei greutăți. Nu te-ai gândit nicio clipă că nu voi putea, că va fi prea de neîndurat pentru mine? De ce nu te-ai gândit? De ce ai crezut mereu că pot mai mult decât pot? Mi-ar fi fost mai ușor dacă altfel gândeai. Nu știu de ce pun întrebări. Renunțarea la ele să fie marele secret al acceptării? Să nu mai spun nimic. Să tac. Să las colindele doar să binecuvânteze cerul. Și eu … Și tu…Noi … Să reunim timpul împărțit de vrerea lui, iremediabil! Cu dorința asta închei.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
Scrisoare către tine (128)
Giorgiana Radu- Avramescu