Luiza Rădulescu Pintilie
Primăvara primelor mele neuitate amintiri
Intra într-o zi pe portița casei bunicilor mei
Dincolo de care îmi plăcea să mă uit cum coboară drumul la vale,
Străjuit de pâlcul de salcâmi plin de mici păsări cântătoare.
Primăvara copilăriei mele se așeza mai întâi în albe pâlcuri de ghiocei,
Se desena apoi pe cerul păsărilor întoarse din depărtare,
Devenind într-o altă zi o cerească ninsoare
De petale alb –roz peste întreaga grădină plină de zarzări, meri și văratici cireși.
Primăvara adolescenței mele am descoperit-o în paginile cărților din care îmi doream să înțeleg toate tainele lumii,
Un senin început al unui anotimp al cunoașterii către care am tot deschis nerăbdătoare porți și ferestre,
Când uimită și statornic întrebătoare,
Când lăsând gândului și inimii orizonturi albastre de închipuire și duioasă visare.
Primăvara tinereții mele s-a așezat, pentru totdeauna, într-un colț al grădinii mele sufletești;
Înflorindu-l, înseninându-l și înmiresmându-l încât să nu pot uita niciodată, indiferent de anotimp,
Miracolul seminței preschimbate în verde-albastru crud,
Taina bobocului ce se transformă în floare adânc roditoare,
Tăria neruptelor ramuri legănate de vânt între înaltul ceresc și înrouratul pământ.
Primăvara anilor mei de acum știu sigur că vine din primăvara primelor mele neuitate amintiri,
Și după împrimăvărate popasuri pe tărâmul adolescenței și al tinereții mele;
Îi recunosc deja cele dintâi adieri încât mă grăbesc să-i deschid, cu aceeași reverență, poarta grădinii mele sufletești,
Întinzând regal covor celor dintâi ghiocei, păsărilor cele obosite de zbor și ninsorii ce va înflori peste pomi roditori.
* * *
Și de va fi să mă întrebe cineva dacă m-am întâlnit cu primăvara,
Voi fi fericită să răspund că-i simt deja mireasma în aer
Și-o aștept să mă-nvețe, cu florile, arborii și păsările ei călătoare, cum să renasc, la rându-mi, ca un anotimp.
(2 februarie 2024)
