Giorgiana Radu-Avramescu
Buni zori, dragul meu! Cântecul dimineții îl mai știi? Cum e glasul zorilor, acolo, departe? O nocturnă permanentă, o baladă prea tristă sau un vals melancolic ce se repetă mereu și mereu? Aici, strălucirea soarelui ostentativă e. Prea multă lumină deodată, după întuneric adânc, orbitoare îmi pare. Dulceața luminii îmi place, așa cum albinele iubesc gustul parfumat al florilor galbene de păpădie, dar acum când îți scriu tânjesc după umbra nopții. Am ieșit la fereastră să caut oglinda cerului, și n-am putut privi decât spre pământ. Am renunțat așadar, ceea ce nu înseamnă că mă împiedică să-ți aflu chipul. Nu trebuie musai ca ochii mei să caute înaltul pentru a te vedea. Tu ești oriunde aș fi eu. Ți-am mai trimis și altădată gânduri din locul acesta. M-am odihnit la umbra copacului de care Nichita stătea rezemat clipe în șir. Apoi, în liniștea nopții, un recital de muzică și poezie am ascultat.
„Dați-vă voie, în seara asta, să uitați cine sunteți!”, și-a îndemnat Ioana Crăciunescu oaspeții. Nu știu dacă cei prezenți s-au supus vorbelor ei. Nici mie nu mi-e clar dacă am reușit. Mai degrabă mi-am amintit cine sunt și de ce sunt ceea ce par a fi. Nu uit niciodată că sunt datorită ție. Întotdeauna, în astfel de momente, gândul meu se îndreaptă spre tine. Dacă tu n-ai fi fost, eu n-aș fi azi! Dacă nu mi-ai fi arătat că puterea de a scrie așteaptă, undeva, să-i dau libertatea de a se întâmpla, multe dintre bucuriile de acum nu le-aș fi trăit. Și câte altele am dobândit pentru că tu mi-ai modelat sufletul, existența, ființa. De aceea, imposibil îmi va fi vreodată să uit cine sunt. Iar atunci când oameni care nu mă cunosc personal, îmi arată, îmi confirmă cine sunt, cum am devenit prin întâlnirea noastră, a mea și a ta, mă emoționează până la lacrimă.
Duioase și mult prea generoase sunt cuvintele lor. Iată, îți redau un pasaj din mărturisirea domnului Aurel Zgheran: „Giorgiana scrie, neîncetat scrie de iubire și de dor soțului ei Lucian Avramescu, iar scrisorile acestea trimise înspre lumea din sufletul ei ni se înfățișează tuturor, ca să iubim și noi. Să o iubim pe Giorgiana pentru cât de catifelat mărturisește iubirea sa înveșmântată în regret și dor, iar noi, care citim, să vrem să fi iubit la fel, să fi iertat ce a fost de iertat, să fi uitat ce a fost de uitat, să ținem minte ce este de ținut minte până când înșine fi-vom topiți în uitare, să ardem toată viața în flacăra iubirii noastre ce n-a fost niciodată pe datorie, pe împrumut, de ocazie ori pentru că n-am avut încotro. Minunat de frumoasă la suflet, minte și conștiință această tânără poetă Giorgiana Avramescu…! Duioasă și tulburătoare iubirea ei…! Uimitoare fidelitatea ei în iubire…!”
Dragul meu, primesc darul acestor cuvinte cu bucurie și recunoștință, așa cum le-am primit de curând și pe cele ale domnului profesor Anton Ilica, din Arad, la care cărțile mele au ajuns datorită domnului Aurel Usca. Îți trimit și ție câteva fragmente scrise de domnul Ilica, pentru a rămâne în arhiva cerului. Sunt despre noi, așa încât păstrează-le să le parcurgem împreună când va fi.
„Lucian și Giorgiana și-au încropit o iubire tumultoasă, cu dăruire totală din partea amândurora, iar rodul dragostei este Luciana, o copilă talentată, sensibilă, isteață și inteligentă. (…) Plânsul sufletului feminin după sufletul pereche este anticipat de bucuria înaltă a triumfului dragostei pasionale, cu accente pătimitoare, cu fericirea totală a cuplului, transcrisă prin trăirile intense ale femeii, profund îndrăgostite, dar îndrăgite la fel de profund de către bărbatul vieții ei. Anticipez: tragedia fericirii se năruie când boala năvălește în trupul fragil al bărbatului, anunțând iminenta dispariție, care avea să se întâmple într-o zi de duminică. De duminică până duminică au trecut poate 15 ani de fericiri. O existență elevată, un destin înalt, o iubire desăvârșită între două duminici: duminica de început și duminica de sfârșit. Duminica învierii și duminica morții. Numai că sufletul bărbatului a rămas încrustat în inima femeii și a copilei, iar ele vorbesc cu el ca și cum ar fi prezent, după cum scrisorile, cele o sută de scrisori, sunt adresate Lui, sunt pentru Lucian, ca și cum el ar fi aproape, dar în alt univers. (…) La început a fost duminică” este un autentic roman de iubire, scris de o autoare, transformată în personaj mistuit de suferință, deși împărtășește cu sinceritate stările sale de fericire determinate de dragoste. Iubirea nu se sfârșește, ci se extinde dincolo de viețuire. Ea devine luciferică, străbătând metafizicul spre a continua nuntirea din versul eminescian ”căci eu sunt vie, tu ești…”. Romanul e supremul omagiu adus iubirii, a clipei înălțătoare, prin care două suflete continuă dragostea ireală, încercată de atâtea personaje literare, cum au fost Cătălina, Laura, Aurelia ori Hildegard”.
Dragul meu, ce-aș mai putea eu să-ți spun acum? Las rostirea domnilor Zgheran și Ilica să se audă. Ecoul cuvintelor lor mă bucură și mă doare. Ceva aș putea doar să adaug: Niciodată nu voi uita cine sunt! Fie zi, fie noapte. În bucurie, ori tristețe. La Sângeru sau departe!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
