CARMEN SYLVA (II)
Curand, perechea princiara a inceput sa faca pregatiri pentru castelul pe care si-l dorea. Terenul apartinea Eforiei Spitalelor Civile, dar Carol a cumparat de la Scarlat Cretulescu mai multi munti la Azuga, oferindu-i acesteia in schimbul mosiei Piatra Arsa si a acestor locuri (28 august 1873). Au ales terenul, dupa dorinta Elisabetei, langa paraul Peles, dar s-au consultat cu arhitectul german Doderer, care incepuse elaborarea planurilor, si cu inginerul Cariagdi, de la salinele Telega. La 15 octombrie 1873, planurile au fost discutate la fata locului stabilind precis perimetrul pe care se va construi si constatand ca majoritatea materialelor necesare se gaseau din abundenta in zona.
In toamna anului 1873 s-a organizat santierul, s-au construit baracile pentru cei aproximativ 400 de lucratori cu familiile lor. In primavara, cand trebuia sa inceapa efectiv lucrarile, s-au ridicat niste probleme legate de izvoarele subterane, care ar fi amenintat viitoarea constructie. Lucrarile au inceput deci mai tarziu, la 22 august 1875 punandu-se piatra de temelie a castelului.
In cadrul ceremoniei care a avut loc cu aceasta ocazie, Dimitrie Ghica, prim efor al Spitalelor Civile, a citit actul de fundatie, intocmit de Carol I cu cateva zile inainte, duminica 10 august. In act se arata intentia construirii edificiului si ea era asociata acestei opere: <
In continuare, Theodor Vacarescu, castelanul de la Manesti-Prahova, in calitate de maresal al curtii princiare, a dat citire actului de constructie, in care se arata cum trebuie construit complexul, ce avea sa cuprinda si cine erau oamenii chemati sa-l realizeze. Si acest act incepea cu cuvintele: <
Aceste doua documente, impreuna cu un act comemorativ scris atunci si semnat de toti cei prezenti, in frunte cu perechea princiara, au fost introduse intr-un tub de sticla si plumb si ingropat in temelie. Dupa acest moment, Carol I a spus: << Sa se ridice acest Castel si sa fie bine terminat, pentru a deveni leaganul dinastiei mele, al dinastiei nationale>>.
In 1876 se terminasera fundatiile care costasera 100.000 de lei. Avand in vedere ca bugetul propus si aprobat ar fi fost depasit, lucrarile au fost oprite, cautandu-se solutii atat in ceea ce priveste modificarea planurilor cat si in gasirea de noi fonduri.
Lucrarile de la Sinaia nu au mai fost reluate, deoarece evenimentele incepeau sa se precipite, un razboi ruso-turc parea iminent si Romania nu putea ramane neimplicata. Si, intr-adevar, razboiul a inceput.
Se intelege ca nici ea nu a mai putut sa-si petreaca vara la Sinaia, dar legaturile cu Prahova nu au incetat.
In luna mai 1877, tarul Rusiei, Alexandru al II-lea, a venit in Romania intr-o lunga vizita pentru a-si inspecta trupele care se concentrau aici in vederea razboiului cu Turcia. Cum tarul, ruda nu prea apropiata cu Elisabeta, facuse o vizita protocolara perechii princiare la Bucuresti, aceasta s-a simtit obligata sa-i intoarca vizita la Ploiesti, unde acesta isi luase resedinta si unde era si comandamentul armatei ruse.
Ziua de 28 mai va ramane de neuitat pentru printesa. Au fost intampinati la gara de insusi Alexandru al II-lea (care i-a oferit flori) si condusi la resedinta sa (de pe ulita Fulgeanu, azi strada Stadionului, din casa fostului prefect Istrate Negulescu), de un alai stralucit, lucru care nu se intamplase la vizita precedenta a printului Carol, singur. Dejunul a fost foarte bogat, servit cu mult fast si in timpul lui a avut ocazia sa asculte pe celebrul viorist Dobrica Marinescu, aflat pe atunci intr-o foarte buna forma. La plecare, tarul a condus perechea princiara la gara si a ramas pe peron pana la plecarea trenului, lucru care nu se mai intamplase in nicio alta vizita primita de el la Ploiesti.
Principesa s-a mai bucurat si de primirea frumoasa pe care i-au facut-o ploiestenii. Pe strazile pe care a trecut alaiul, sute de oameni au iesit s-o ovationeze si sa-i arunce flori in cale, in special bujori. Orice resentimente fata de Plolesti si ploiesteni au disparut atunci.
Incepand operatiile militare, au cazut primii morti si, mai ales, raniti. Acestia, dupa ce primeau primele ingrijiri la ambulantele de pe front, erau transportati la spitalele noastre din orasele dunarene sau chiar la cele din interiorul tarii.
Principesa Elisabeta, cu firea ei romantica, nu a ramas indiferenta. A imbracat vesminte albe, cu crucea rosie pe boneta si, impreuna cu domnele ei de onoare, a inceput sa cutreiere spitalele militare, mai ales pe cel mai mare de la Turnu Magurele. Le aducea daruri ranitilor, dulciuri, fructe, le scria scrisori, ii mangaia, ii amuza cu vorbirea ei ciudata si mangaietoare in care se amestecau cuvinte si expresii neaose romanesti si taranesti, invatate de la ciobanii din Bucegi. Si-a cucerit pe merit titlul de “mama ranitilor” pe care i l-a conferit poporul roman.
Paul D.POPESCU
