Pe acoperisurile catorva blocuri din apropierea Garii de Sud, si-a facut cuib o colonie de pescarusi. La inceput, au fost patru, acum sunt cateva zeci. Cu toate ca s-au obisnuit cu ei, locatarii le zic fie cormorani, fie pinguini.
Intram, la orele diminetii, pe aleea care se face din strada Mihai Eminescu spre blocurile fostului ICRAL, din apropierea Garii de Sud. Blocurile sunt dispuse in forma de dreptunghi, avand in centru un parc amenajat cu scrancioburi si banci de odihna. Vegetatia abia lasa loc soarelui sa razbata. Un tanar care si-a scos fetita la aer ne spune ca in zona traiesc niste cormorani: „Ca sa-i vedeti, trebuie sa va intoarceti aici seara, numai atunci isi fac aparitia. Nu stiu unde stau peste zi, si nici ce fac noaptea. Am impresia ca s-au cuibarit undeva prin podurile acestor blocuri vechi. Fac o galagie fantastica, ai senzatia ca esti in delta. Eu vin aici ca sa stau in parc, si-i aud de multe ori pe batrani spunand ca nu pot sa doarma din cauza lor. Ii cred: sa-ti galgaie un cormoran de-asta in cap, nu e gluma.”, zice tanarul, schimonosindu-se compatimitor.
„Si-au imaginat ca blocurile sunt vapoare”
Seara, ne intoarcem in acelasi loc. Auzim icnetele cormoranilor, fara sa vedem niciunul. Ne plimbam pe aleea dintre blocuri, tinand privirea ridicata. Nimic! Cormoranii tipa, dar nu ies la iveala. La un moment dat, pe cer apare o silueta alba, de pescarus. Cormoranii sunt deci pescarusi. Cerem explicatii de la un barbat, care discuta cu o batrana asezata pe-o banca. „Cred ca s-au asezat aici fin’ca blocurile-astea rosii au deasupra niste cosuri asa de mari”, spune barbatul, incercand sa faca un cilindru din mainile sale lungi, dar prea scurte pentru ce vrea sa povesteasca. „Ei, cand le-au vazut, banui’ ca si-au inchipuit ca sunt cosurile unor vapoare si de-aia si-au facut cuib in ele. Nu se-asaza deloc pe crengile teilor, stau numai pe-acoperisuri.” „Ca sa scapam de ei, ne-ar trebui o pusca de vanatoare. Altfel, nu-i ajungem”, mediteaza batrana, clipind din ochi si privind in sus. „N-ai cum, fin’ca nu te lasa ecologia”, o domoleste barbatul, cu un aer competent si cu chef de vorba. Femeia pare sa-si insuseasca obligatia: „Vrem nu vrem, trebuie sa-i suportam. Pinguini ne trebuia noua aicea?!”, spune. „Cum sa fie astia pinguini? Sunt pescarusi.”, se rasteste barbatul, fixand-o pe interlocutoare cu niste ochi revarsati. „Tu stii ce-s aia pinguini? Pinguinul e ala de sta pe gheata si inoata in ocean.
Ce mananca pescarusii si cum sunt mancati
Barbatul preia haturile istorisirii: „Au venit de multi ani. La-nceput, erau cativa, dup-aia s-au inmultit. Fac un zgomot mai ceva ca ciorile. I-auzim numai seara si dimineata. Seara, isi invata puii sa zboare, iar dimineata, pe la cinci, vin sa le aduca mancare. Auziti-i cum fac!”, tresare barbatul, intrerupandu-si povestirea, in vreme ce se-aud cateva tanguieli de pescarus. Brazdat de aceste sunete, parcul, un imperiu de tacere, imbracat in tei si castani, pare o padure aflata undeva la malul marii. Dupa ce tanguielile pescarusilor se opresc, barbatul reincepe: „Puii sunt cam cat un porumbel, dar adultii sunt foarte mari. Odata, cazuse un pui aici, pe alee, la baza teiului. Nu mai putea sa zboare, cred ca era ranit. A trecut o tiganca, l-a ridicat si-a plecat cu el. Cred ca l-a luat sa-l manance.” Batrana asculta uluita si intreaba daca pescarusii sunt comestibili. „Cum sa nu fie, daca mananca peste. Sunt ca orice pasare, ca gainile noastre din curte.” Apoi, barbatul se incrunta si isi pune mana streasina la ochi: „Cred ca se duc dupa peste pana la baltile de la Romanesti sau la Paulesti, poate chiar si la Snagov. Astia sunt in stare sa zboare foarte mult. Iarna, daca nu gasesc peste, pleaca la marginea orasului si cauta prin gunoaie. Altfel, nu stiu cum s-ar hrani.”, spune, ridicand din umeri.
Pescarusul argintiu in orasul aurului negru
Pentru a ne lamuri carei specii ii apartin exoticele zburatoare, am mers la Muzeul Judetean de Stiintele Naturii, unde doamna Maria Neagu, Sef al Sectiei Vertebrate, ne-a lamurit ca avem de-a face cu o colonie de pescarusi. „Eu, personal, nu i-am vazut. Dar am aflat, de ei si pentru ca locuiesc aproape de zona Gioconda, le-aud adeseori sunetele. Din cate au cercetat colegii mei, e vorba despre pescarusul argintiu. Acesta are partea dorsala de culoare gri, iar ciocul de culoare galbena. Adultul atinge o lungime de pana la 60 cm si o anvergura a aripilor de pana la 150 cm. Pescarusul este omnivor si-i o pasare foarte adaptabila. Mananca peste, deseuri, lesuri de animale, oua, animale micute si chiar pui de pasari. Asta-i explicatia pentru care aceste exemplare s-au stabilit, poate in mod straniu pentru necunoscatori, in Ploiesti. Cel mai probabil, se duc dupa peste la Raul Teleajen.”
Ionut STANESCU
