Destine unite de singuratate
La sfarsitul saptamanii trecute, dupa cum v-am informat, s-a deschis, dupa 11 ani de la inceperea lucrarilor, Centrul de Ingrijire si Asistenta pentru Persoane cu Handicap din Puchenii Mari. 11 ani in care multi batrani aflati in suferinta au tot sperat ca vor putea gasi, aici, un loc unde sa fie ingrijiti pana la sfarsitul zilelor. Celor pentru care, din pacate, timpul n-a mai avut rabdare, asteptarea nu le-a mai fost de niciun folos. Celor carora, insa, le-au fost randuite zile mai multe, s-ar putea spune ca soarta le-a suras in momentul in care au fost anuntati ca vor beneficia de servicii medicale intr-un centru nou, cum este cel de la Pucheni. Cel putin asa ne-au marturisit cativa dintre batranii pe care i-am gasit deja instalati aici, extrem de multumiti de conditiile oferite: camere cu cate doua, trei si patru paturi – fiecare cu chiuveta si televizor; ingrijiri medicale in functie de afectiuni; consiliere psihologica si sociala; fizioterapie etc. Iar ca o situatie oarecum inedita in cazul unitatilor de acest gen, pentru ca nu a fost spatiu suficient pentru amenajarea unei bucatarii, pentru masa zilnica – in valoare de 7 lei pentru fiecare beneficiar – s-a optat pentru serviciile unei firme de catering.
Si tot ca un caz inedit, la Pucheni am intalnit doi octogenari care si-au unit destinele, acum doi ani – pe data de 9 iulie 2005 – in centrul de la Nedelea, fiind transferati de acolo in noul centru, deoarece, celalalt va fi desfiintat, urmand sa-i fie data o alta destinatie, respectiv – centru de recuperare si reabilitare neuropsihica. Este vorba despre Dumitru si Natalia Rusu, care ne-au declarat emotionati ca: „Am venit aici de cateva zile, insa, parca ne simtim ca acasa”. Chiar si in aceste conditii, i-am rugat sa ne povesteasca, pe scurt, cum de-au ajuns sa-si traiasca batranetile intr-o institutie sociala. Extrem de vorbareata, dar cu lacrimi in ochi, Natalia Rusu ne-a marturisit: „Parca am fost predestinata sa ajung asa. Am ramas vaduva la 63 de ani, n-am avut copii, cu toate ca, tare mult mi-am dorit. Am incercat, apoi, sa ma apropii de niste nepoti, insa, fiind tineri, n-aveau timp nici pentru ei, daramite pentru mine. Si apoi, a picat necazul sa raman si fara casa. Am stat in Ploiesti, in zona centrala, langa Colegiul National „Mihai Viteazul”, au venit, insa, proprietarii imobilului si m-au poftit afara. Asa ca, daca n-am mai avut niciun sprijin, de nicaieri, singura solutie a fost asta. Sincera, nu ma asteptam ca, din familia mea, eu sa fiu singura care sa-si traiasca batranetile intr-un camin de batrani. Insa, ce sa-i faci ! Asta a fost soarta! Ii multumesc, insa, lui Dumnezeu, ca l-am intalnit pe omul asta, la batranete, ca sa ne avem unul pe altul.” Motivand ca nu sta prea bine cu auzul, sotul Nataliei, Dumitru, ne-a spus la randu-i aproape plangand, ca are doi copii – unul la Berlin, altul la Comarnic. „Sunt fericit, insa, ca acum, am gasit-o pe Natalia. Eu am 82 de ani, iar ea – 83. Peste cateva zile, este ziua ei de nastere. Ne bucuram mult ca suntem aici”.
* * *
Dupa cum am aflat de la conducerea centrului de la Puchenii Mari, saptamana aceasta, un alt cuplu, de septuagenari – care va veni tot de la Mislea – s-a hotarat sa-si uneasca destinele. Este modul in care au ales sa nu mai fie singuri. Asta in lipsa rudelor, care, fie ca nu sunt, fie ca au uitat de ei sau nu pot sa-i ingrijeasca.
Este modul in care vad ca viata le-a mai dat o sansa. O sansa in care cineva le spune, la culcare – „Noapte buna, somn usor!” ii inveleste, le aduce un pahar cu apa sau le da pastilele. O sansa, in care, oamenii singuri nu se mai simt singuri: au un suflet, aproape de sufletul lor.
N.DUMITRESCU
