Luiza Radulescu Pintilie
La sfârşitul săptămânii trecute, în ajun de Buna Vestire- cea mai veche dintre sărbătorile confirmate ale Maicii Domnului, Agenţia Naţională de Meteorologie a anunţat prognoza agrometeorologică valabilă până la început de aprilie. Printre lapoviţe şi ninsori care nu se lasă încă duse, specialiştii vorbesc despre o secetă pedologică pe alocuri moderată şi chiar puternică, zădărnicind lucrarea pământului mai ales în Banat, Dobrogea, Transilvania şi Oltenia . Pe aici, prin Muntenia, “aprovizionarea cu apă a solului va înregistra valori satisfăcătoare”, zic aceiaşi specialişti, care dau în rigurozitatea lor multe alte informaţii despre starea de vegetaţie a culturilor agricole , de folos, cu siguranţă, celor care trudesc asupra pământului.
Au existat, însă, în tabloul agrometeorologic descris în detaliu câteva informaţii care m-au emoţionat şi m-au trimis înapoi în timp, la vremea la care şi bunicul meu se afla între aceşti truditori. “În cea mai mare parte a plantaţiilor, la speciile de sâmburoase, se va înregistra predominant faza de înmugurire.În majoritatea podgoriilor, local la viţa-de-vie se va semnala faza de plâns, iar în nordul şi centrul ţării se va menţine repausul biologic! ”Acesta este paragraful din comunicatul de specialitate, pe care însă eu l-am trăit nu o dată în primăverile copilăriei mele, în care am avut nemărginita bucurie de a fi în preajma tatălui din partea mamei, Gheorghe Anghel, pe atunci în puterea iubirii sale faţă de părul cu fructe roşii zemoase, cum nu avea nimeni altcineva în sat, de dudul bătrân de la poartă, de rândurile de vie frumos aliniate între bulamacii pe care-i rotunjea, cu mare grijă, cu toporul, de brazdele împodobite cu cele mai frumoase verdeţuri, udate cu apă adusă greu, cu cobiliţa, de la fântâna din vale.
Am văzut atunci, de aproape, nu numai cum plânge via, ci mai ales cum, aşezat în genunchi, bunicul meu strângea, într-o sticluţă curată, lacrimă cu lacrimă , convins că sunt vindecătoare pentru ochii albiţi de cataractă. Şi cum bunica mea, Lina, aşeza apoi, într-un loc întunecat, lângă alte sticluţe cu sunătoare şi izmă, tinctura fără de preţ.
Şi am aflat tot atunci că înainte de a aştepta cristalele plângătoare, iar apoi rodul strugurilor, via trebuie îngrijită cu migală şi respect. Bunicul meu săpa atent la fiecare rădăcină şi primenea fiecare butaş de lăstari uscaţi, după un calendar primit moştenire din vechime, fiindcă nu-i spunea nimeni, în acele primăveri, care sunt condiţiile agrometeorologice. Şi la fel de bine ştia când înmugureşte cireşul de mai, şi cel înalt de la marginea grădinii, şi caisul pe care l-a pus în curtea casei părinţilor mei ca să nu rămnim noi, cele două fete, la fructele pârguite prin alte curţi. Îmi amintesc, ca şi cum ar fi fost ieri, şi cum afuma bunicul , cu cânepă arsă şi tămâie , chiar în ziua de Buna Vestire, fiecare pom fructifer, ca să fie binecuvântat şi să dea roade multe.
Ani după ani l-am văzut frământându-se în zilele de uscăciune cum să potolească setea pământului şi n-am să uit niciodată cum a săpat, într-o zi, o groapă adâncă, aşteptând să o umple cu apă o ploaie mare şi curată, numai bună de pus la rădăcina plantelor. Şi cum a pus, de jur-împrejur, sălcii plângătoare, ale căror rădăcini să ţină pământul, iar ramurile să se legene deasupra. Iar uimirea din ziua în care, ajuns bătrân, a văzut cum curge apa pe ţeava pompei montate în curte nu am priceperea să o spun în cuvinte, fiindcă atât a fost de mare, de frumoasă şi de luminoasă !
Acum, când plânge iarăşi via, bunicul meu e-n ceruri şi îmi alină dorul de el şi de bunica mea doar gândul că stau adesea, la fel de blânzi ca în viaţa lor pământeană, la umbra unui cireş mare şi înflorit. Şi dacă e adevărat ceea ce am citit în aceeaşi zi în care prognoza meteorologilor mi-a stârnit atât de frumoase amintiri, că acela care a pus, în ziua de Blagoveştenie, pe pragul uşii, trei farfurioare cu pâine şi sare, a potolit foamea îngerilor, iar aceştia, în schimb, or să le vegheze casa, eu am împlinit acest frumos şi vechi obicei cu încredinţarea că, în mirosul migdalat al florilor albe al cireşului ceresc, dragii mei bunici au rupt, fărâmă cu fărâmă, din aluatul sufletesc în care îi port aievea, ca pe o icoană de preţ.
