Florin Tanasescu
Locul desfrâului: o pajiște de catifea, pe care aleargă o stea bollywoodyană.
Personagii: Starleta cu pricina, lăsată de capul ei, pe numele mic, Crenguța; Hans – uitat și de Dumnezeu și de Donald Trump pe-aici; Last but not least, a treia roată la bicicletă: Sluga la doi stăpâni – pe vremuri la ruși, today – la americani. În distribuție mai apar și figuranți – refugiați prin codrul din apropierea sus-amintitului loc cu verdeață, unde nu-i nici tristețe, nici întristare, ci doar încătușare: Dragnea, Tăriceanu, Toni Greblă și alți suspecți respectabili. Pardon , rezonabili.
Acțiunea începe printr-o mică sfârâială, provenită de la grătarul amplasat pe sus-amintitul tăpșan, numit România. Pe el se perpelesc micii suspecți care urmează să-i dea-n gât pe marii rechini care sug sângele poporului. Hans, care nu-I chiar atât de smart precum pare la televizor, intră la bănuieli și-ntreabă “Ce-i zgomotul ăsta ? E Vântu, a turbat ?”
Intervine Crenguța: “Keep calm, Hans ! Sunt trupele noastre SWAT/ La vânătoare de oameni/ Prin Munții Carpați”. Domnul Klemm prinzând de veste, cine e și de-unde este, vrea să vadă dacă e adevărat. Și strigă Slugii : “Hei, you, fă-te–ncoa!”.
Și Sluga, capră se făcu. Bătrânelu atât de simplu după vorbă, după port, se aburcă pe șalele caprei și făcu ochii roată, roată, peste România toată. Zări Deveselu, și se-ngrozi. Zări oameni liberi, și se țicni ! Cu draci, el dădu din priviri buruiana de-o parte, zărind trei suspecți cu frică de moarte ( sus-amintiții Dragnea, Tăriceanu și Greblă). Coborî sictirit și-și șopti, discret, în barbă: “ Fuck You !”. Sluga, cu glas tremurat, cârti: “ Sunt oameni cinstiți, stăpâne. Nu-i arestați! ”. Răspunse americanul: “Tu taci !”
Scena a II-a, care se petrece după cortină. Cu perdea, carevasăzică.
Crenguța, care la prima audiere pare a vorbi singură cu grătarul, plagiază, în fapt, pardon, interoghează din E.A. Poe: “Creasta ți-e smulsă și rară, zisei/ Deci vii desigur dintre mișei”. Apoi, făcând recurs la cultura-i generală, adăugă: “ Ești un pitic atât de mic, că te-nec într-un ibric”.
(Aici, unii dintre spectatorii care nu pun botul la tot ce văd la televizor își dau, firește, seama, că e vorba despre Daniel Constantin, silit să dea pe goarnă tot ce știe despre Tăriceanu fiindcă, după cum zicea cineva pe la 1969, “A sosit ora”) .
Scena III. Între timp, cortina se dă pe jumate la o parte. Apare doar Klemm, gângurind: “Femeie, femeie – cutumă/ În fiecare noapte cu lună/Te regăsesc în visele mele/ Destructurând alte și alte rețele”.
(Este momentul în care unii spectatori – medici, ingineri ș.a.m.d. încep să părăsească țara. Adică scena pe care-i montată piesa. Restul, aplaudă în neștire…).
Momentul apoteotic este atunci când iese la rampă un grifon ( unii au zis că-i Liiceanu), precum și o bătrânică – Ana Blandiana, care se vaită de grija plantelor, plângându-se că “Au pus cătușe florilor”. Sluga ar fi trebuit să-i dea replica “Da’ cu oamenii ce-au făcut?” , dar o uitase, iar sufleurul era tot Hans Klemm.
Finalul e incandescent: Apare o grupare neinfracțională de corporatiști care împart flori protagoniștilor și se pupă cu ei de-adevăratelea, nu doar pe rețelele de socializare.
Piesa- i gata, neamul trage oblonul. “ Hei, ce ploaie și ce vânt !”
