Luiza Rădulescu Pintilie
Din Joia Mare până în Noaptea Învierii, bronzul clopotelor de biserici şi-a stins dangătul în amuţire. Doar lemnul sunător de toacă, din paltin alb ori cireş, a dus peste sate şi la ferestrele blocurilor, în aceste zile, chemarea credinţei.
Amintind de cuiele bătute în mânile şi picioarele crucificate ale Mântuitorului şi plângându-i răstignirea pe dealul Golgotei, tânguirea duioasă a ciocănelelor din salcâm sau corn căzute ritmic pe scândura duhovnicească îşi va topi înlăcrimarea peste nu multe ore şi clopotele vesti-vor aprinderea luminii celei sfinte, risipitoare de întuneric noptatic şi deopotrivă de lăuntrică întunecare.
Aflaţi sau nu în biserici, proteguind spre nestingere Lumina împărţită din om în om pentru a ajunge cu lumânarea aprinsă acasă, ori privindu-i flacăra doar cu gândul, credincios sau aflat încă în căutarea credinţei, în minunea Învierii vom putea găsi, cu siguranţă, fiecare din noi, o rază de înseninare, de tihnă sufletească, de bunătate, de iubire faţă de cei de lângă noi, de milostenie, de smerenie. Fiindcă urcuşul spre bucuria sărbătorii, însoţit când de plânsetul lemnului„trompetei îngerilor”, când de răsunetul clar al clopotelor, poate deveni şi urcuşul nostru spre ceea ce avem mai bun, mai frumos, mai adevărat, mai trainic, mai iertător, mai de folos nouă şi celorlalţi în noi înşine. Aducând la lumina zilei ceea ce, poate, sub bulversarea vremurilor de azi, s-a estompat, s-a pierdut, a rămas în aşteptarea unui timp mai aşezat. Regăsind – înainte de a fi prea târziu – ceea ce am primit, ca zestre de caracter, în cei şapte ani de acasă şi în trecerea noastră prin şcoală şi pe sub priceperea pedagogică a dascălilor noştri. Contrazicându-i pe aceia – din păcate tot mai mulţi – care cred că s-au demodat bunătatea, omenia, căldura sufletească şi pun mai mult preţ pe bani, şmecherie şi dispreţ.
Sărbătoarea Învierii nu poate fi deplină netrecută dincolo de belşugul meselor, de bucuria zilelor libere date de Guvern, de satisfacţia unei vacanţe la capăt de lume, de strălucirea unor cadouri de preţ. E doar alegerea fiecăruia dintre noi ca biruinţa luminii asupra întunericului să devină o simbolică şlefuire personală a ceea ce ne împovărează gândul şi fapta, îndepărtând ceva din răutatea, din invidia, din infatuarea, din indiferenţa, din trădarea, din agresivitatea, din nerăbdarea, din ura cărora le dăm – unii mai mult, alţii mai puţin – frâu liber. Şi iar e alegerea fiecăruia dintre noi ca această sărbătoare să fie, lângă toate cele lumeşti, şi un răgaz în care să căutăm, în liniştea inimii şi în reînnoirea gândului, acea lumină de folos în fiecare zi încât să putem ţine mai bine piept frământării, suferinţei, pierderii de speranţă şi încredere, neadevărului, răutăţii, violenţei, tentaţiilor aflate mai la tot pasul. Iar asta nu ţine nici de bani, nici de măriri, nici de politicieni, nici de biserică.Ţine, întâi şi întâi de toate, de fiecare dintre noi. De ceea ce descifrăm, fiecare în parte, în glasul de cireş înflorit în care răsună duios toaca bisericii din satul natal ori în dangătul de bronz ce vesti – va, peste nu multe ore, în orice sfânt lăcaş, Învierea. Doar atunci se va auzi, mult mai clar, şi bătaia clopotelor Luminii din noi!
