Florin Tanasescu
Știu că atunci când voi muri în condiții suspecte nu te vei uita la mine; mai repede trimiți urna mobilă la românii de pretutindeni – cum îţi place ție, țară, să ne numești -, decât să le dai alor mei un bănuț, să mă treacă Dunărea, înapoi, între patru scânduri, să aibă maică-mea la căpătâiul cui jeli. Dar vin, chiar dacă n-ai strigat, de 27 de ani încoace, niciodată, țară, “Torna, torna, frate”. Gândul ți-a fost aiurea, la sor-mea vitregă, de peste Prut, că acolo are balta pește, adică voturi cu nemiluita. Preafericite, vin cu capsa pusă, deși mânia nu-i place lui Dumnezeu, fiindcă bani se găsesc pentru a-ți fi numele binecuvântat de acum și până-n veac, pentru clopotnița Catedralei Neamului, iar pe bunică-mea n-a vrut s-o îngroape popa din sat șapte zile, până nu i-a plătit taxa de înmormântare. Și mirosea urât, precum afacerile lui Teodosie Snagoveanul. Vin, să văd și eu ce n-a văzut Parisul – moaște vii în biserică – Firea și Pandele.
Mort, copt, în genunchi mă-ntorc la tine, da’ nu c-aș muri de dorul tău, nu că dragostea mea pentru tine arde macii pe coline. Nu, nu ! Vin în întâmpinarea lui Sorin Grindeanu, care a zis că trimite poliția după noi fiindcă nu ne-am fi plătit nu-ș ce impozite. Nu-ți mai ajunge, țară, banii, pentru a-i hrăni gurile ălor 322 de parlamentari! Codruța nu mai recuperează din handicapul prejudiciului cauzat de devalizarea ţării, ori s-a dat la fund după ce-a dat cu capul de pragul electoral al alegerilor din 2009?
Ai să râzi, țară, dar mai lesne-mi pare drumul acum la-ntors acasă, chiar dacă sunt coșcovit de atâta cărat moloz – că lucrez în construcții, bătut de soare și de vânt – că adun căpșuni în câmp. Vin cu brațele mai lungi decât am plecat (nu mai lungi ca ale unora de-acolo, puse pe apucat), de-atâta cărat bagaje la hotelul unde se cazează arabii. Mă-ntorc ca să nu crezi că războiul româno-român se sfârșește așa, cu una, cu două, oricât de liniștit ar sta Dragnea că s-au terminat protestele din Piața Universității.
Vin, fiindcă ambasadorii tăi, Românie, se interesează de noi cum o ducem – adică dacă ne zbatem între viață și moarte – doar după câte-un atentat ori vreun accident colectiv. Iar prima lor grijă nu e să ne anunțe familiile, ci televiziunile dacă mai trăim sau am dat ortul popii. Și, firește, dacă suntem plecați mai mult de nouă din Vaslui, cu călăuza, zece, și toți în lumea ailaltă, se fac funeralii naționale.
Târâș pe coate și genunchi mă voi întoarce, chit că am pus pe rețelele de socializare o poză cu mine lângă portiera unui Ferrari: nu era al meu, i-am plătit cinci euro unuia care se ocupă special cu imaginea românilor din străinătate, ca s-o liniștesc pe maică-mea că mă tot întreba dacă am ce să mănânc pe-aici, prin Italia, dacă am unde să dorm, dacă viața printre străini e grea. Iar ultima întrebare m-a secat la suflet: “Găsești la magazinul din apropiere pamperși pentru femeia pe care o îngrijești ?” La asta trebuia să răspunzi tu, seniorina Olguța Vasilescu !
Și, chiar dacă timpul nu își ascunde gheara, în genunchi mă-ntoc la tine țară, să-i frig una-n bot numitului Ioan Rus, care a zis că nevestele românilor plecați la muncă în străinătate sunt curve.
Buona sera, signorina. Signorina, ceau-ceau. România, bau-bau !
