Lucian Avramescu
Marea, ca o rogojină lungă, staționând. Orizontul e o linie trasă cu rigla. Cui crezi că aparține acea linie, cerului sau mării? Întrebarea rămâne atârnată în aer, apoi primesc răspunsul care nu mă mulțumește: neantului. Totuși, linia orizontului, care-mi pare prea aproape și accesibilă, e desenată pe ceva. Pe coala aerului sau pe cea a apei? Dacă două trupuri stau lipite, linia lor de despărțire există și dacă e, cui aparține? Mă joc! Lumea, înghesuită pe o terasă, graniță cu piscina, bagă aer în halbele de bere. O doamnă mănâncă, de când și-a făcut apariția la plajă, continuu. Gesturile sunt mecanice, exersate, nu dau greș, în traseul lor repetat dintre un platou cu fursecuri și gura care e mereu, fără ezitare, pregătită să le facă să dispară. Femeia arată, la rându-i, ca un uriaș fursec. O urmăresc, fiind pe direcția privirii mele care evită bătaia soarelui. Pleacă undeva în grabă, cu mecanica unui hipopotam vioi, și scaunul ei, de lângă măsuța piscinei, rămâne câteva minute liber. De sus, din cer, coboară și ocupă locul un pescăruș din cei care-s cât gâștele. Pieptul lui alb aproape că atinge latura măsuței pătrate pe care șade platoul cu fursecuri. Mai erau două, scăpate din neodihna înfometată a proprietarei. Pescărușul ia unul în cioc și-l înghite cu câteva mișcări din gât repetate. Pare că bucata de aluat dulce copt e prea mare dar nu e. Pasărea cerului, numită în producțiile poeților albatros, tragic la Baudelaire, murind în țărâna argintie a țărmului, e aici stăpân pe peisaj și mai ales pe locul liber dintre mese. Ciocul lui nici lat ca al raței, nici coroiat ca al vulturului, ia o poziție oblică, timp în care mărgeaua unui ochi inspectează platoul pe care mai există piesa ultimului fursec. Doi bărbați care șed la aceeași masă sunt năuciți de apariția convivului înaripat. Pasărea decide. Ia fursecul în cioc și, cu aripi largi, se avântă în cerul din care a coborât.
E un august târziu. În spatele meu, un turist ungur zice la intervale egal măsurate, într-un telefon care-i vorbește în ureche de vreun ceas, igen și apoi igen, ceea ce indică faptul că e, probabil, de acord. Două doamne vorbesc despre fiul unei a treia care a intrat în politică și nu mai salută pe nimeni. E un porc, concluzionează doamna care stă lungă pe șeslong, ceea ce o face pe cealaltă să tresară și s-o privească pieziş, contrariată. Ea nu ar fi mers atât de departe, rămânând în perimetrul unei bârfe de vacanță.
În Italia a fost iar cutremur. Mic, dar a omorât câțiva oameni. Nici cutremurele nu mai sunt mare scofală. Pescărușul nu mai e, pitit probabil după discul auriu al soarelui, unde-și are pesemne puii care-au primit un desert pământean. Noi plecăm, zice o fetiță. Noi mai stăm, zice a mea. Litoralul, acum câteva seri, era o semilună cu blocuri, cu ochii geamurilor pe jumătate închiși, semn că se apropie sfârșitul de sezon.
La București e început de sezon parlamentar. Vin din țări exotice politicienii. Lumea tribunalelor se adună și ea pentru niște amânări de sentințe. Țara, ca un platou, mai are fursecuri. Un premier, mort azi, spunea că la noi nu mai e nimic de furat, dar cât s-a păcălit! Se referea pesemne la pescăruși. Avioanele, ca niște vulturi mari, repopulează cancelariile de acasă cu – râde cineva – păsări de pradă. Așa o fi?
