Luiza Radulescu Pintilie
„Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach ?” Înainte de a primi posibilele dumneavoastră reproşuri, dragi cititori, mă grăbesc să adaug chiar eu: nu, nu e această întrebare-temere a istoricului literar Zoe Dumitrescu-Buşulenga ( rostită în urmă cu puţin peste un deceniu, în ultimii săi ani de viaţă) cel mai mare pericol care ne paşte pe noi, cei de astăzi, ca indivizi confruntaţi cu prea multe alte griji ale supravieţuirii de fiecare zi şi ca societate. Când, de exemplu, după cum spun ultimele date statistice, doar una din trei familii reuşeşte să găsească în portofel bani şi pentru o haină nouă, când -evident pentru omul de rând, nu pentru „băieţi deştepţi“ – o săptămână de concediu devine echivalentă cu un prea mare lux ori un adevărat sacrificiu, când un ghiozdan, câteva caiete şi un stilou dezechilibrează bugetul multor părinţi care îşi pregătesc copilul pentru şcoală ştim foarte bine care sunt priorităţile multora dintre noi, românii, prea stresaţi, prea obosiţi,prea îngânduraţi adesea ca să mai auzim dacă din difuzorul autobuzului supraînghesuit se aude cântând Salam ori alt confrate manelist, sau picură în auz muzica lui Bach .
Şi, totuşi, chiar – dacă nu cumva mai ales- în acelaşi autobuz sunt uşor de observat „traducerile” manelelor care ne-au acaparat viaţa, neînţelegând prin aceasta că avem ceva împotriva acestui gen muzical şi a celor care îl ascultă. Dimpotrivă:sunt cântece care, în spaţiul potrivit, merită ascultate şi interpreţi cu reale calităţi.Ar fi o stupizenie să pretindem şi să ne pretindem ascultători, toată ziua-bună ziua, de operă şi fanatici apărători ai muzicii simfonice. Există, însă, ceva care îndrăznim să credem că ar trebui să ne îngrijoreze ca societate dacă privim mai atent în jur. Iar acest ceva are multe nume şi multe feţe : tupeu,obrăznicie, superficialitate, fiţe, impertinenţă, agresivitate, tutuială.Un manelism comportamental, opus strigător la cer bunei -cuviinţe. Sigur, politeţea de azi e altfel decât politeţea de ieri fiindcă şi lumea de acum are alt chip decât cea de alaltăieri.
Dar oricum ar fi, chiar şi în aceste vremuri cu valori răscolite şi bulversate sub puterea banului, a infatuării şi inculturii, trebuie să acceptăm că rămâne oricând valabil ceea ce spunea, cu mult timp în urmă, Seneca : „Ceea ce nu opreşte legea, opreşte buna-cuviinţă“. Poate că nu ar trebui să fim aşa de grăbiţi în a cataloga de modă veche pe cel care dă bună-ziua, care mulţumeşte, care răspunde politicos unei întrebări, care consideră potrivit să nu se ducă la biserică târşâind şlapii de plajă ori să asculte liturghia plecându-şi privirea în goliciunea adâncă a decolteului, care îşi pune copila să se mai uite o dată în oglindă înainte de a o lăsa să se ducă la şcoală cu fustiţa de câţiva centimetri şi tocuri până la cer.Nu e „încuiat” şi nici necoborât din copac cel care nu dă frâu liber cuvintelor împrumutate din toate limbile pământului şi interjecţiilor din toate graiurile animalelor, fiind atent cum se exprimă atunci când vorbeşte cu cel aflat în faţa sa ori îi scrie câteva rânduri. Nu ne place când ne repede vânzătoarea, când silabiseşte de neînţeles funcţionara de la ghişeu, când înjură instalatorul, când vorbeşte „colorat” doctorul în faţa căruia aşteptăm cu inima zbătându-se în gât diagnosticul. Când aţi auzit ultima dată o convorbire telefonică urlată pe şleau şi presărată cu „of,viaţa mea“ – de parcă ar face dedicaţii la toţi călătorii din autobuz!- de o tânără trădată în dragoste ori de un tânăr cuceritor de inimi ?!? Departe de noi gândul de a crede că ar trebui să vorbim la piaţă, în supermarket, pe stradă,la picnic, la o bere cu băieţii şi la o cafea cu amicele, în tren sau în metrou, la telefon ori cu vecina de peste gard ca şi cum am fi în aula Academiei ori ca şi cum am fi fost crescuţi cu toţii la pension…Dar nici ca şi cum am sta mai mereu la uşa cortului !
Cu toate grijile de fiecare zi, poate că un pic de bună cuviinţă şi de decenţă ne-ar fi tuturor de folos. Acasă, la serviciu, pe stradă, la biserică, la doctor, la parastas, pe malul mării sau în creierii munţilor. Tineri şi bătrâni, fiindcă s-au cam şters graniţele unei normalităţi a convieţuirii şi e păcat că mulţi dintre cei trecuţi prin viaţă cred că libertatea şi democraţia nu mai au de-a face cu „cei şapte ani de acasă” şi e şi mai păcat că puţini dintre tineri acceptă că are şi bunul simţ rolul său în lumea în care se învârtesc şi în care cataloghează nu o dată drept proşti, depăşiţi, nostalgici, cu un picior în groapă părinţi şi bunici care i-au făcut mari şi adesea îi întreţin din salariile şi pensiile pentru care ei nu s-ar deranja să se dea jos nici măcar din pat,darămite să mai lucreze! „Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieşi cu bâta în drum”, mai spunea Zoe Dumitrescu
Buşulenga. Şi nu noi, ci ştirile din orice zi confirmă. Dar mai ales viaţa noastră cea de toate zilele, cu asupra de măsură…
