Giorgiana Radu
Fiecare temă, actuală sau nu, a fost abordată și analizată din multe unghiuri. Și, totuși, unele răsar șocant. Trebuie să scriu, îndeplinindu-mi astfel angajamentul faţă de
AMPress și ziarul Prahova. Aș scrie despre iarnă, dar s-a arătat timid în acest an, mirosind mai mult a toamnă târzie și a primăvară grăbită. Aș putea să scriu despre iubire, dar Valentine’s Day a trecut, Dragobetele mai întârzie puţin și nici n-aș vrea să-i melancolizez pe cei care nu trăiesc acest minunat sentiment. Cred că iubirea poate fi așternută în cuvinte atunci când o pierzi, când se risipește în neant. E ca și fericirea. Realizezi că ai fost fericit în momentul instalării nefericirii. Mă gândesc să scriu despre ultima carte citită, „Laur”, de Evgheni Vodolazkin, în care eroul, care este pe rând vraci, nebun sfânt, pelerin și călugăr, încearcă să găsească izbăvirea pentru iubita sa și fiul lor abia născut, amândoi murind din vina lui.
Și totuși nu voi scrie despre acest roman care adună în el moarte, suferinţă și sacrificiu în lungul drum către Dumnezeu. Aș putea să scriu despre mine, dar nu mă cunosc îndeajuns. Aș putea să scriu despre stele, dar ele sunt prea departe și mi-ar trebui multe nopţi de nesomn să le contemplu și să învăţ așezarea lor pe bolta cerească. Despre cititorul acestor rânduri mi-ar plăcea să scriu, dar nu-l întrevăd printre sedile, diacritice, semne de punctuaţie. Aș scrie despre timp, dar Vodolazkin, scriitorul rus, spune că nu există timp, ci doar veșnicie.
În nehotărârea asupra unui subiect pe care să-l abordez, mă opresc la ceva ce m-a făcut să tresar, să mă întristez și să-mi pun întrebări.
Aflându-mă în cabinetul unui renumit profesor doctor, am ascultat o întâmplare care reflectă direcţia prăpăstioasă spre care se îndreaptă generaţia copiilor, a adolescenţilor de azi. Distinsul universitar, al cărui fiu este la rându-i la altitudinea intelectuală și profesională a tatălui, are un nepot adolescent pe care încearcă să-l ţină, atât cât se poate, la distanţă de apucăturile celor din generaţia lui, pentru care timpul liber se rezumă la întâlnirile în mall, care durează ore în șir. În demersul său, profesorul a înlocuit în câteva rânduri aceste întâlniri cu spectacole la Ateneu și Teatru. Chestionat de colegi din ce pricină a lipsit de la reuniunile de breaslă, tânărul a fost ironizat, explicându-i-se că primește o educaţie învechită, că „doar comuniștii mai merg în astfel de locuri”. Spre ce se îndreaptă acești copii, cum va arăta adultul de mâine, dacă mall-ul este locul în care se formează, iar lectura, teatrul sunt considerate desuete? Astăzi, părintele duce o luptă asiduă cu societatea care se degradează moral și intelectual pe zi ce trece, cu tot ce-i confiscă fiul (fiica), nepotul (nepoata). Reţelele de socializare, petrecerea timpului liber în stil „modern”, emisiunile TV subculturale îndepărtează copilul de familie și de sine însuși. Nici el nu-și mai aparţine sieși. El aparţine unui grup care face așa, crede așa, spune așa. Dacă încearcă să fie altfel, adolescentul este stigmatizat, îndepărtat, ironizat, făcându-l să-i scadă stima de sine, ceea ce duce la probleme serioase de natură psihică. Pentru a depăși aceste situaţii, copiii au nevoie de părinţii lor, care trebuie să îndepărteze bariere uriașe zidite solid. Chiar dacă semnalele sunt alarmante, sper că lectura, teatrul, muzica aleasă și tot ceea ce ţine de artă și frumos vor birui și vor îndrepta ceea ce mai e de îndreptat. Altfel, ”Generaţia Mall”, dacă ar fi s-o numesc generic astfel, va repurta o victorie tristă, fiindcă va fi victoria faţă de ea însăși. Definitivă, poate!
