Florin Tănăsescu
– Eu n-am murit din dragoste de tine, ţară, așa cum ţi-am jurat cândva. Dar, astăzi, mai puţin decât ieri, iar mâine, mult, mult mai puţin decât azi, să nu mă-ntrebi cumva de ce și cum de mai trăiesc.
– Spune-mi doar că mă mai iubești ! Că încă nu m-ai uitat.
– De la o vreme – treizeci de ani -, nici nu mai plâng, nici nu mai râd. Nu, nu te-am uitat. Ba, chiar mai mult de-atât, eu te urăsc. Ceea ce-nseamnă, recunoaște, că e mai mult decât un neutru “Te iubesc!”, Je t’aime!“ sau ”I love you”.
– Inima ezită, Crivăţul bate de-a lungul și de-a latul meu, al ţării. Zguduie gemurile, zguduie sufletele. Ciulinii Bărăganului înfloresc, fie că-i primăvară, fie că-i iarnă. Dar flacăra ar trebui să rămână aceeași pentru neamul tău și pentru mine, România.
– “Voi învăţa și voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele!”. „Jur să-mi apăr ţara chiar cu preţul vieţii!”. Sunt vorbe, vorbe, vorbe pe care ţi le-am spus când eram tânăr și fără prea multă minte. Îţi mai aduci aminte ?
– Parcă, parcă ţin ceva minte. Dar, spune-mi, ce mai știi de noi ?
– Eu sunt pe banca rezervelor unde joacă bucuriile lumii. Privesc jocul luminilor din Spania, din Londra sau Italia, și jocul umbrelor de-acolo, de la și din tine. Privesc în vitrine și văd, ca într-o oglindă retrovizoare, o ţară – pe tine! – dusă în ruină.
– Și tu n-ai nicio vină ?
– Ba da ! Știi care? Că sunt cinstit cu mine însumi, așa cum am fost, cândva, cu tine. Că eu, cu mâna mea, oglinzile le lustruiesc de dimineaţa până seara. Zi–lumină. Atât de bine îmi fac treaba că, uitându-mă-n vitrine, îţi zăresc și asfinţitul prematur (ai numai vreo 30 de ani !), chiar dacă sunt departe, departe de tine. Și, să nu mint: noapte-ntuneric se face când privesc spre ţara în care, cândva, am vrut să te iubesc și să trăiesc.
– Noapte-ntuneric e pleonasm ! N-ai învăţat nimic din România ?
– Oh, multe am învăţat ! Ca, de exemplu, “Homo homini lupus” este o vorbă care se trage de pe la tine, de-acolo, de prin Est. Dar, spune-mi, în numele trandafirului pe care cândva – eu, cu inima–ndoită, iar tu, de gestul meu, uimită, ţi l-am oferit timid – macii ce mai fac? Măcar dragostea lor pentru tine mai arde dulcile coline ?
– Baţi câmpii sau n-ai ţinere de minte? Pe câmpuri fug ca dracu de tămâie, picurând tăcere, trandafirii. În urma lor, vin – doar ţi-am spus, – ciulinii. Cât despre… cum le-ai zis ? Coline ? Alea ce-s ? Că totul e ca-n palmă aici. Vrei să-ţi ghicesc ?
– Nu, că știu prea bine! “În ţara lui leru-i ler, nu-i nici cânt, nici drum de fier. Nu-i nici mugure de gând”.
– Și ce–ai de gând să faci ?
– Voi învăţa și voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al ţării mele: Spania, Italia, Franţa, Anglia. Sau oricare ar fi ea. Rămas bun, România !
Ţara mea de lacrimi, ţară de ne-dor !
