Luiza Radulescu Pintilie
Azi e încă o zi plină de emoţii şi de temeri, de speranţă şi de neîncredere, de încredinţări şi de îndoieli, de confuzie şi de rugă, de incertitudine şi de visuri pentru cel puţin 150 de mii de familii din România ai căror copii, absolvenţi de gimnaziu, susţin proba de Matematică a primului examen important din viaţa lor şi care, într-un fel, le va marca destinul. Cifrele aceleiaşi matematici aşază toate acestea şi în dreptul a vreo patru mii de familii din Prahova, după ce în măsurarea ei seacă a dus încă o mie şi ceva de familii în alte două categorii existenţiale: familii ale copiilor care au decis să nici nu meargă mai departe de pragul celor opt clase, neînscriindu-se să susţină Evaluarea Naţională şi familii ale copiilor care nu au reuşit să treacă de acest prag, rămânând corijenţi şi repetenţi.
Ar fi o discuţie lungă şi tristă despre copiii care se pierd în fiecare an pe drumul lor în viaţă aproape de la primii paşi făcuţi, fie că îi ţin acasă sărăcia, pierderea încrederii că şcoala le e de vreun folos sau pur şi simplu neputinţa de a face faţă cerinţelor unui învăţământ şi el, la rându-i, cu multe, prea multe suferinţe, cu toate reformele care au pretins că îl însănătoşesc. Astăzi însă este mai ales despre elevii care sunt candidaţi înscrişi la un examen important pentru viitorul lor parcurs şcolar, dar şi candidaţi la unul dintre acele examene ale vieţii pe care le tot vor avea de trecut de acum înainte. Şi despre părinţii lor, care trăiesc şi înţeleg poate cu o intensitate şi mai mare acest moment din viaţa copiilor lor şi vreau să cred – şi le doresc asta din tot sufletul – cu toată maturitatea şi responsabilitatea că el nu este un capăt de ţară! Că orice reuşită e importantă, dar şi că, dacă nu e acum chiar cea aşteptată ori, din nefericire, e mai aproape de un eşec, nu trebuie transformată în niciun caz într-un capăt de drum. Ci, dimpotrivă, păstrând încrederea şi, mai ales, transmiţând încredere copilului care a pierdut doar o bătălie, astfel încât să fie pregătit să reia lupta şi să câştige războiul…
Aflaţi chiar astăzi în faţa foii de examen pe care vor înscrie calcule şi formule matematice, elevii clasei a VIII-a E – profil Engleză de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Ploieşti – în preajma cărora am fost privilegiată şi recunoscătoare să mă aflu, în ultimii patru ani, în câteva momente importante şi frumoase ale vieţii lor de copii trecuţi spre adolescenţă şi urcând treptele studiilor gimnaziale – mi-au pus într-un plic-amintire o interesantă întrebare: „Aşa cum fiecare ziar/ Este scris după tipar/ Aşa cum fiecare scriitor/ Îşi pune pe hârtie/ În mod unic orice poezie /Curiozitatea ne-a îndemnat de v-am întrebat/ Ce ne scoate pe noi din tipare/ Ce versuri visătoare/ Ce vise arzătoare /Ce ziar scris în nonculoare/ Ne reprezintă pe noi oare ?”.
Le răspund public, după câteva zile de ezitare în a alege visul, speranţa, zborul, certitudinea, tinereţea şi multe alte titluri ce i-ar putea defini, că aleg să îi reprezinte… încrederea. Că, de sub tiparniţa vieţii, eu văd potrivit să se aştearnă pentru ei, în litera de cerneală tipărită, pagini ale încrederii. Având toată convingerea mea că zborul le va fi înalt, visurile – împlinite, speranţa – alături abia atunci când vor acorda înlăuntrul minţii şi al sufletului lor corzile încrederii. Care sunt acolo şi doar aşteaptă să fie făcute să vibreze ! Dorindu-le să îşi păstreze încrederea de sine şi în forţele lor chiar şi atunci când nimeni altcineva nu are încredere în ei. Aş vrea să ştie şi să creadă că, atunci când vor reuşi acest lucru, devin câştigători chiar din acel moment. Aş vrea ca niciunul dintre ei să nu trăiască acea clipă în care să se convingă că lipsa încrederii ruinează mult mai multe visuri decât o poate face eşecul, că acela care nu are în primul rând încredere în el e de două ori înfrânt în călătoria vieţii pe care a început-o. Din ceea ce au izbândit până acum, eu ştiu că pentru fiecare în parte şi pentru toţi deopotrivă există multe motive să ţintească treapta de sus a scării pe care au început să o urce şi care e ajunsă acum în dreptul visului de a ocupa un loc în liceul, la profilul, la specializarea dorite. Unii vor ajunge exact pe acea treaptă. Alţii îşi vor grăbi urcuşul sărind poate câte două trepte. Vor fi poate şi întârzieri în a atinge încă treapta meritată, dorită, ţintită. Dar încrederea trebuie să rămână, orice ar fi. Va veni, cu siguranţă, un alt timp al reuşitei. Abia când se pierde încrederea se pierde şi bătălia fiindcă încrederea în sine este prima cerinţă a reuşitelor. Şi a celor mici, şi a celor mari.
Mai trec doar un singur pas dincolo de dialogul cu foarte tinerii mei prieteni care mi-au dat atâtea şi înălţătoare argumente ale încrederii pe care o am în ei şi în generaţia lor. Şi îmi iau îngăduinţa să le amintesc şi părinţilor care trăiesc acum atâtea emoţii şi ocrotitoare griji faţă de copiii lor că, de fapt, cea mai bună dovadă a dragostei pe care le-o poartă este şi în această zi de examen, şi în cele de aşteptare a rezultatelor, şi în cea de 19 iunie a afişării rezultatelor şi după aceea, tot… încrederea. Şi am încredinţarea că, departe de a fi uşor, ba dimpotrivă, fiindu-vă atât de greu, veţi reuşi să le arătaţi toată încrederea! Că îi veţi privi şi vă veţi aminti că abia au început călătoria şi că nu pot ajunge la destinaţie decât pas cu pas. Pasul încrederii!
