Luiza Rădulescu Pintilie
Acestă toamnă redeschide mai devreme şcolile şi grădiniţele, întrerupând frumoasa, îndelungata şi sărbătoreasca tradiţie a zilei de 15 septembrie ca dată de început a noului an de învăţământ! Doar tradiţia durerilor vechi din sistemul educaţional pare fără de sfârşit, de parcă ar fi fost încrustată direct în piatra unei istorii cu prea multe pagini umbrite! Şcoli nereparate sau lipsite de avize de funcţionare, manuale pline de greşeli, clase în care dascălii vor fi aşteptaţi zadarnic, lacăte puse pe uşile unor instituţii de învăţământ desfiinţate şi elevi şi profesori transformaţi în navetişti la kilometri depărtare de case, scandalul salariilor.
Acesta este rezumatul, în septembrie 2018, tras la indigo aproape după cel din mult prea mulţi ani anteriori, al unei situaţii cu atât mai revoltătoare prin vechimea ei şi mai ales prin girarea de către zeci de miniştri ai Educaţiei, care s-au întrecut parcă a rostogoli o moştenire dureroasă şi, cu tot respectul, ruşinoasă deopotrivă, păstrând-o într-o actualitate care este mai mult decât inacceptabilă şi iresponsabilă după atâţia ani de reforme şi de alinieri europene !
Fie şi numai pentru că fiecare elev aşezat în banca unei şcoli, din Capitala ţării până în ultimul ei cătun, înseamnă, în primul şi în primul rând, un destin, pe care şcoala are datoria dacă măcar nu poate să-l şlefuiască, să-l ridice şi să-l împlinească, măcar să nu-l abată sau, şi mai grav, să nu-l împiedice să-şi urmeze cursul. Fiindcă şcoala – prin diriguitorii şi slujitorii ei – îşi pune amprenta pe visul şi pe existenţa oricărui copil, ale fiecărei generaţii şi, din nefericire, de prea multe ori şi în prea multe cazuri, a lăsat nu urme luminoase, cum s-ar fi cuvenit, ci întunecate şi de neşters.
Aşa cum fiecare profesor aflat la catedră are toată îndreptăţirea să primească, tot în primul şi în primul rând, de la acelaşi sistem de învăţământ, întreaga susţinere pentru a-şi onora responsabilitatea de om al şcolii şi de a-şi valorifica vocaţia de dascăl, plus respectul şi consideraţia pentru importanţa socială a misiunii sale. Şi, poate, atunci nu ni s-ar mai părea de mirare că în Japonia, ţara cu sistemul educaţional considerat cel mai avansat din lume, doar profesorii nu se închină în faţa împăratului, considerându-se că fără dascăli nu exista nici împăraţi !
Dar redeschiderea şcolilor, fie şi după un calendar şi el schimbat după voia celor ajunşi într-un scaun ministerial, este – sau ar trebui să fie – o sărbătoare. A şcolii româneşti în ansamblul său, a fiecărei şcoli în parte, oricât de mică ar fi ea, a elevilor, a corpului profesoral, a familiilor, a comunităţilor. Nu mă feresc de cuvinte: a noastră, a tuturor, fie că avem sau nu copii şi nepoţi care îşi vor lua peste puţine zile ghiozdanul în spate… Şi nu adaug decât atât – într-o bancă de şcoală începe de fapt viitorul acestei ţări, cel despre care alţii au înţeles la timp că ajunge până la… împărat !De aceea şi şcoala trebuie privită, întâi şi întâi de toate, nu prin zidurile ei înalte sau încă scorojite, nu prin ferestrele largi, de termopan, ci prin zidurile cele „vii” care se înalţă cu fiecare generaţie de elevi şi cu fiecare generaţie de dascăli care se reîntorc în clase, aşa cum se va întâmpla foarte curând. Zidurile acestea, ale căror cărămizi au în aluatul lor sclipirea ochilor şi a minţii de copii, înţelepciunea şi dăruirea dascălilor lor, nu pot fi prăbuşite de niciun cutremur ! Dar, atenţie, pot fi şubrezite de incompetenţa şi de nepăsarea autorităţilor – de la ministru la primar, ceea ce este cu adevărat grav şi de neacceptat !
Şcoala în care eu am învăţat, într-un sat mic al comunei Dumbrăveşti, a fost pusă la pământ de cutremurul din martie 1977, fără să mai fie refăcută vreodată. Dar şcoala aceasta, credeţi-mă, EXISTĂ şi acum în inima şi în mintea mea! Şi cred că şi în multe alte inimi ! Pentru mine va avea mereu tot două săli de clasă şi o cancelarie care acum, la ceasul numărătorii inverse către prima zi de şcoală a noului an de învăţământ, ştiu că miros a var alb şi proaspăt întins pe pereţi, a duşumea dată cu motorină şi muşcate roşii aşezate înapoia perdelelor scrobite, aşa cum găseam în fiecare an. Parcă şi văd cum luni, 10 septembrie, vor fi aşezate la marginea fiecărei bănci manuale noi sau mai vechi, dar şterse cu guma, bine-bine, pagină cu pagină, iar lângă ele un frumos semn de carte. Iar catedra ştiu că se va umple de cele mai frumoase flori ale toamnei, culese de prin toate grădinile sătucului: paparoni, dalii, crăiţe şi ultimii boboci de trandafiri. Rar de tot un buchet de garoafe, cumpărat de la oraş… Zidurile acestea „vii” nu se autorizează cu aviz de la ISU, rămân neprăbuşite în faţa oricăruim seism , devenind mai înalte şi mai puternice cu fiecare şcoală, cu fiecare dascăl şi cu fiecare elev pe care îi slujesc cu responsabilitate şi cu competenţă însuşi ministrul Educaţiei !
