Catedrala Notre-Dame din centrul Parisului a fost cuprinsă de flăcări, la 15 aprilie, într-un incendiu puternic. Flăcările au năvălit prin acoperişul catedralei, celebru monument parizian, unul dintre cele mai vizitate obiective turistice ale Franţei, şi au cuprins rapid turla octogonală în formă de săgeată, care s-a prăbuşit, urmată de întregul acoperiş, potrivit Agrepres. Catedrala se afla în curs de renovare, pe anumite părţi ale sale fiind ridicate schele. De asemenea, cele 16 statui din bronz de pe fleşa (acoperişul) catedralei fuseseră demontate încă de săptămâna trecută pentru a fi restaurate.
Purtătorul de cuvânt al brigăzii de pompieri din Paris, Gabriel Plus, a anunţat, potrivit AFP, în cursul dimineţii de ieri, că incendiul este „stins” în totalitate.
Catedrala Notre-Dame din Paris, monument al arhitecturii gotice timpurii din Franţa, se află pe Ile de la Cite, insulă situată pe Sena, în inima Parisului, considerată leagănul antic al capitalei franceze. A fost construită în secolul al XII-lea, pe locul unui alt lăcaş de cult, respectiv Catedrala Saint-Étienne, care, la rândul său, fusese întreţinută şi reparată pentru a putea rezista atât războaielor cât şi uzurii timpului, potrivit site-ului oficial al monumentului. Astfel, în secolul al XII-lea, sub domnia regelui Ludovic al VII-lea, episcopul Maurice de Sully propune construirea, pe acest amplasament, a unei noi catedrale, mai mare decât Saint-Étienne, conform noilor tehnologii arhitecturale care începeau să fie folosite, în stil ogival, numit în zilele noastre stil gotic. Maurice de Sully a fost ales episcop de Paris la 12 octombrie 1160. La acel moment, Parisul se afla într-o puternică expansiune demografică şi dinamism economic, afirmându-şi importanţa în Regatul Franţei. Era capitală politică a regilor capeţieni, mai ales sub conducerea regilor
Filip I (1060-1108), Ludovic al VI-lea (1108-1137) şi Ludovic al VII-lea (1137-1180), şi centru economic şi de formare intelectuală. Încă de la alegerea sa, episcopul Maurice de Sully a propus un răspuns pastoral, teologic şi spiritual la transformarea profundă a diecezei sale, prin reconstrucţia unei catedrale dedicate Fecioarei Maria (Notre-Dame), ceea ce implica însă demararea unui proiect urban gigantic. Piatra de temelie a fost pusă în anul 1163, în prezenţa Papei Alexandru al III-lea.
Catedrala Notre-Dame a găzduit, de-a lungul timpului, o serie de evenimente din istoria Franţei. Printre acestea se numără încoronarea lui Henric al VI-lea al Angliei ca rege al Franţei, în anul 1431, în timpul Războiului de 100 de ani, şi pe cea a împăratului Napoleon, în 1804.
Luminile s-au stins. Râzi, Nero ! Parisul este, acum, abis
Fl. Tănăsescu
Viața, norocul, hazardul, ne-au dus și pe noi la Paris. De două ori. Scriitori la ziar, trăgeam o conculuzie: “Nu, nu este adevărat că după ce vezi Napoli, poți să mori”, ci numai după ce vezi Catedrala Notre – Dame poți să închizi ochii liniștit.
Numai că, luni seara, nu noi, ci Franța a murit. Noi am plecat de-acolo și se spune că, a pleca dintr-un loc care ți-a plăcut, înseamnă a muri un pic, iar luminile orașului au fost lumânări la Paris. Turnul Eiffel s-a înclinat și, probabi, a făcut o mătanie, cine știe?
A doua zi după Floriile de la Paris, nu a nins cu trifoi cu patru foi, ci a plouat cu lacrimi ce au umflat apele Senei. Și, poate comitem un păcat sau nu – chiar ne este indiferent, cum spune Edith Piaf – probail că apele Senei s-au învolburat ca și Iordanul și au făcut, preț de o secundă, două, calea-ntoarsă. Poate, că numai Dumnezeu poate avea certitudini!
Și, tot poate, numai Cel de Sus să știe dacă Gioconda – altfel rece și indiferentă chiar și în Săptămâna Patimilor, la Paris, să fi vărsat vreo lacrimă. Gioconda, de la Muzeul Louvru, cu care mulți și-au făcut și-și vor mai face selfie, o lacrimă să fi vărsat pentru Sfânta Coroană de Spini, pentru o bucată din Crucea cea Adevărată și-un cui bătut în mâna Hristosului lumii noastre. Poate… 
Da, am fost de două ori la Paris. Și, ca un făcut sau nu, de fiecare dată, drumul nostru către Notre Dame a fost mai întâi. Și da, prima fotografie (deh, mândria omenească…) coincidență sau nu, în fața Catedralei am făcut-o. De parcă ne era teamă ca nu cumva minunea asta, numită Notre-Dame stătea să piară… Să nu se-arunce, precum inspectorul Javert, din “Mizerabilii”, în Sena. Și să moară. Dar, mizerabilii eram noi. 
Da, am fost eretici mergând – nu, nu ca turma lui Dumnezeu, ci cu telefoanele-n în mâini – filmând în plină slujbă și nu purtând o “Conversație – cu Dumnezeu – la Catedrală”. Nu, n-am ținut cont de privirea plină de reproș a invalidului din cărucior, găsit și prima dată și a doua oară a sosirii noastre în Paris, căruia i-am făcut o fotografie aproape lipindu-i aparatul de ochi.
Ce-a gândit acel om, atunci? Ce gândește, acum ? Fiindcă se știe, sufletul ezită, vântul suflă, veșnic suflă, dar flacăra credinței rămâne aceeași. Ne-am plimbat, ce-i drept și nu-i păcat, ca niște smintiți, prin Notre – Dame, filmând, fotografiind. Iar după aceea, satisfăcuți că am imortalizat și credincioșii, și fumul de tămâie spre bolta Catedralei înălțat, am ieșit afară trăgând cu nesaț dintr-o țigară. Gauloises Blondes, dacă interesează pe cineva…
La Notre – Dame am fost întâi și prima și a doua oară a vizitei noastre la Paris. A treia oară, Parisul nu -l vom mai vedea. De ce ? Probabil din remușcări pentru că, acolo, o Ioana d’Arc a fost beatificată. Poate din mustrări de conștiință că 800 de ani de credință au fost transformați de noi, cei care scriem aceste rânduri, într-o laudă deșartă. 
Nu, n-o să mai călcăm în viața noastră prin Paris. Și, adevăr grăim, nu, n-am deschis – să fie ani buni – o carte de Baudelaire, dar nu credem o iotă în versul “ Și niciodată nu plâng, și niciodată nu râd”. Dovadă stau tinerii și bătrânii credincioși care se rugau și plângeau în timp ce flăcările făceau scum o istorie a Franței, o istorie a Europei. Și, nicicând nu s-au potrivit mai bine cuvintele lui Victor Hugo, scria în urmă cu aprope două secole “Toți ochii s-au ridicat în partea de sus a bisericii. Ceea ce au văzut a fost extraordinar: o flacără mare, o flacără furioasă. Claritatea acesteia, râsul și scheunatul ei au stănutat fum. (…) Iar printre monștrii treziți din somnul lor de piatră, de această flacără, era unul care mergea încercând să treacă pe fruntea înflăcăratului rug, ca un liliac în fața unei lumânări ( Victor Hugo, “Notre – Dame de Paris”, 1831).
Nu, la Paris nu a mai nins cu trifoi cu patru foi a doua zi după Florii. Acum “ Lacrimi și sfinți” se uită cu ochi străini și goi la grozăviile ce vin și trec peste noi.
Ce- a spus un Papă, în urmă cu o jumătate de secol, unui român ? “Fiule, știi ce se vede pentru prima dată din avion, într-un oraș, să zicem Paris ? Arcul de Triumf, Catedrala și Stadionul”.
E-adevărat, pe o colină din Paris este și Catedrala Sacre
Coeur. Legenda spune că acolo este inima lui Hristos. E doar legendă.
Noi, spre Paris, niciodată nu vom mai lua vreun avion ! Piromanul Nero dansează nebun, într-al Catedralei Notre-Dame, amvon.
