Lucian Avramescu
M-am născut unde se întretaie braţele unei cruci mari. Așa arată comuna Sângeru, cu satele ei, mai mari sau mai mici, suite pe dealuri, lăsându-se în văi, iar harta, la care mă uit eu de mic, închipuie o cruce. Piatra Mică spre nordul brașovean, Valea Mare spre sudul cu viile Tohanilor și Cepturei, Mireșul spre Cislăul buzoian, unde răsare de cu seară Luna, pe Bobaru, și-n zori, Soarele, ca un ban uriaș de aur, iar Apusul e dominat de satul Tisa.
Satul Sângeru e în mijlocul acestei comune mari, care-i poartă numele. În buricul ăsta rural am copilărit eu, în casa bunicilor de mamă, Elena și Mihai Breslașu, ţărani pe cât de harnici pe atât de săraci. Le-am spus mamă și tată, fiindcă părinţii care m-au adus pe lume erau plecaţi, nu departe (cea care m-a scos din pântec, la 19 ani, era învăţătoare la Vadu Săpat, iar tata, oropsit să fie fiu de ”chiabur liberal”, nu-și mai făcea loc să respire în politica de îngrădire a ”dușmanilor poporului”!?
Mama Lenuţa, cum o strigau vecinii, rămâne cea mai inteligentă femeie pe care am cunoscut-o în lunga mea viaţă. M-a preluat la opt luni și m-a suit măricel la școli, liceu, facultate, facultăţi, grijulie cu mine, cu o iubire care-mi transmitea luciditate și răspundere. Tata Mihai, care fusese uitat prin războaie, fiind croitor și oastea avea nevoie de haine spre a adăposti păduchii, sub căptușeală, fiindcă, vorba lui Arghezi, acest inamic a omorât mai mulţi soldaţi ca inamicul din tranșee, tata, zic, era un om blând și avea un rar talent de povestitor. Ituţa (așa-i ziceam mămicuţei, învăţătoarea pe care o vedeam o dată pe săptămână, când trecea dealurile, uneori prin nămeţi, să mă vadă) mi-a spus, școlar fiind, când l-am isprăvit de lecturat pe Creangă, să-l ascult pe bunicul, fiindcă el nu va termina niciodată de povestit cu har, cu belșug de frumuseţe a vorbei. Și așa s-a consumat copilăria mea harnică și fericită, lângă acești doi părinţi-bunici, de la care mi s-a tras bruma de talent și înţelepciune care ar fi prin mine. Alături de ei se afla străbunica Maria Palaș, care a îmbrăcat haine negre la 27 de ani, când i-a murit soţul, artist al lemnului cioplit sub streșini de case vechi, ca o împletitură brocart, și de atunci n-a mai avut decât lacrimi pentru cel dus, iar ideea remăritișului a stat departe de ea ca un blestem pentru sufletul ei iubitor. Toţi trei sunt într-un ţarc de sârmă delimitatoare în cimitirul bătrân ca eternitate din Sângeru.
Azi am isprăvit de împlinit o promisiune pe care mi-am făcut-o când am găsit, în cimitir, crucile vechi căzute, mormintele părăsite de dragoste, iar harnicii mei bunici și străbunica, lăsaţi de mine, de oricine, pradă buruienilor și uitării. Promisiunea de a le ciopli crucile de piatră, cum erau cele ale satului vechi, pentru mormântul în care stau alături bunicul, bunica și străbunica, se vădeau o ambiţie greu de împlinit într-o lume confiscată de faianţa care a trecut din bucătărie în cimitir și într-o vreme în care pietrarii sunt mai rari ca stelele căzătoare.
Mormântul, proaspăt, este în așteptarea florilor pe care le voi sădi cu fiica mea cea mică și soţia mea, părtașe ale acestui demers sufletesc și martore ale unei căinţe.
Crucile de piatră îmi par luminoase ca bunicii și străbunica mea.
