Luiza Rădulescu Pintilie
În 1982, întâlnirea, ca tânăr stagiar, cu un renumit chirurg, l-a făcut pe medicul Daniel Nicolae să- şi dorească să îmbrăţişeze aceeaşi specializare a salvării de vieţi, dar „închiderea” concursurilor pentru generaţia sa de absolvenţi de Medicină l-a îndepărtat definitiv de acest vis . A rămas însă în linia I a frontului luptei, la propriu, „pe viaţă şi pe moarte”, ajungând în acelaşi an la… Salvare – pe atunci secţie a actualului Spital Judeţean de Urgenţă Ploieşti – unde era nevoie de medici. Din 1992 a devenit şeful acestei secţii, din 1995 a continuat să conducă instituţia în noua sa formulă, transformată în Serviciul de Ambulanţă Judeţean Prahova. Cu puţine zile în urmă, medicul Daniel Nicolae a ieşit la pensie, după o carieră a cărei „radiografie” e complexă şi pe al cărei film fotografic special am încercat să descifrăm câteva puncte esenţiale, de lumini şi umbre, în interviul pe care a avut amabilitatea să ni-l acorde:
– Domnule director, după o carieră de aproape 40 de ani în linia I a salvării de vieţi, dar şi la conducerea unor foruri medicale importante, care este sentimentul cel mai pregnant pe care îl încercaţi ca medic, ca om, în acest moment în care ieşiţi de sub presiunea apelurilor de urgenţă şi dintr-un sistem în care, la propriu, e vorba despre viaţă şi moarte ?
– După terminarea Facultăţii de Medicină din Bucureşti, am fost medic stagiar la Spitalul Schuller din Ploieşti. La acest spital l-am cunoscut, în secţia de Chirurgie, pe renumitul chirurg dr. Băescu Nicolae, care mi-a insuflat dragostea pentru această specialitate, dar, din nefericire pentru generaţiile noastre de tineri absolvenţi, nu s-au mai organizat concursuri şi visul meu de a deveni chirurg s-a spulberat. Pentru că era nevoie de medici la “Salvare”, am fost dirijat, în anul 1982, la această secţie a Spitalului Judeţean.
Aici am fost “contaminat cu microbul urgenţei” şi nu m-am mai putut vindeca. Acum, la final de carieră ca medic, sunt multe de spus; dar cel mai mare regret pe care îl trăiesc este acela privind demolarea statutului de medic- acela de consilier al cetăţeanului privind starea lui de sănătate. Practic, a fi doctor nu este o meserie, este o vocaţie, este “arta de a vindeca”. În prezent, percep din partea marii majorităţi a populaţiei că vede medicul ca pe un “prestator de servicii”. Un prestator de servicii este şi vânzătorul de la tarabă.
– Aţi salvat vieţi într-o perioadă în care sistemul medical românesc a trecut din criză în criză, din reformă în reformă. S-au petrecut şi schimbări în bine, dar situaţia a rămas departe de ceea ce ar trebui să fie. Şi asta într-un timp în care bolile nu au aşteptat, numărul bolnavilor a crescut, în unele privinţe situându-ne pe primele locuri în Europa. Ce vi s-a părut cel mai dificil în tot acest timp ? Dar cel mai frumos ?
– Activitatea medicilor ar trebui să aibă mai multe laturi, nu numai aceea de vindecători de boli. Îmbolnăvirea are nu numai conotaţii biologice, ci şi emoţionale, psihologice, sociale şi economice pentru cei în cauză şi pentru comunitatea din care face parte persoana. La această stare contribuie şi factorii de decizie din sistemul sanitar.Conceptul că sănătatea este bunul cel mai de preţ a rămas şi cred că va rămâne un slogan de care cei mai mulţi îşi aduc aminte numai în campaniile electorale. De aici şi greutăţile cu care ne confruntăm în sistemul sanitar : finanţare insuficientă, reducerea numărului de posturi din statele de funcţiuni ale unităţilor sanitare pe motiv că suntem bugetari neproductivi.
Suntem neproductivi dacă privim beneficiile imediate pentru că, în perspectivă, asigurarea unei sănătăţi corespunzătoare a
populaţiei aduce cele mai mari economii la bugetul unei ţări. Gândiţi-vă numai la diagnosticarea imediată şi tratamentul curativ în boala hipertensivă, care, netratată, poate cauza accident coronarian acut, accident vascular cerebral şi insuficienţă cardiacă sau renală.
Deci, dificil este să lucrăm cu mentalităţile, iar cel mai frumos este să te înţeleagă echipa şi să meargă spre aceleaşi ţinte.
– Cu experienţa dumneavoastră, nu v-a bătut gândul să plecaţi aşa cum au făcut peste 10.000 de medici numai în ultimii câţiva ani ?Iar de la începutul lui 2019, deja, 500 de medici au cerut să li se elibereze documentele care să le permită să profeseze în străinătate …
– Cu toate greutăţile profesionale, legislative şi economice pe care le-am trăit, nu am avut gânduri de părăsire a ţării.
Aici sunt moşii şi strămoşii noştri şi,dacă îi uităm pe ei, ne vom uita şi pe noi ca români, ca neam. Ei de ce nu au plecat din calea migratorilor, de-a lungul istoriei?Am considerat că locul meu este aici şi am procedat ca atare.
– Cu siguranţă fiecare intervenţie a avut dificultatea, dar şi ineditul său. Există, însă, în cariera dumneavoastră, un episod care v-a marcat într-un mod cu totul special ?
– Profesional nu pot spune că nu am fost marcat de tragedia umană, iar noi, în urgenţă, vedem lucruri care ne marchează pentru tot restul vieţii. De aceea nici nu pot să aleg un caz anume! Speranţa că putem salva o viaţă- căci asta este menirea echipajului de urgenţă- ne-a dat puterea să trecem peste aceste aspecte şi să mergem mai departe. Dacă nu ai dăruirea necesară şi compasiunea pentru suferinţa semenului tău, nu te poţi adapta, există riscul decompensării psihice. Cu fiecare intervenţie reuşită, şi chiar nereuşită, dai semenului tău o parte din propriul suflet.
– Mi-aţi mărturisit, în urmă cu aproape 15 ani, că vă aflaţi atunci pe drumul pe care aţi fi luat-o oricând de la capăt, dincolo de toate dificultăţile. Acesta rămâne răspunsul şi acum , după mulţi ani care nu au fost deloc uşori, ci dimpotrivă?
– Nu cred că există mulţi, între colegii mei de la Ambulanţă care simt şi trăiesc ca mine fenomenul “urgenţă prespitalicească”, să poată spune că s-au săturat şi pleacă pe alt drum. Au fost colegi care au plecat, dar sufletul lor a rămas la Ambulanţă, pentru că de câte ori au ocazia, sau o simt, revin măcar în vizită. Cei care au rădăcini la Ambulanţa Prahova au dovedit că tot aici se regăsesc.
– Cum şi când aţi ales să deveniţi medic ? V-a adus această profesie împlinirea la care aţi visat ?
– Am ales Medicina încă din liceu şi am construit pas cu pas cariera în acest sens, iar rezultatele mi-au adus satisfacţii. Încă de tânăr (1992) am preluat conducerea acestui serviciu, care era privit ca un “batalion disciplinar” al spitalului şi am progresat uşor, uşor, în aşa fel încât am ajuns în elita asistenţei medicale de urgenţă prespitalicească din România. Acum, când se vorbeşte de Ambulanţa Prahova, sunt recunoscute profesionalismul, pragmatismul şi seriozitatea cu care ne desfăşurăm activitatea.
– Care consideraţi că sunt, în 2019, punctele bune ale sistemului medical românesc şi care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, cele mai grave suferinţe ale lui?
-Sistemul sanitar din România are şi părţi bune, dar şi părţi mai puţin bune.
Ca parte bună trebuie să recunoaştem că, de fapt, cel mai de preţ capital este resursa umană, care este profesionistă. Cu un pic mai multă atenţie din partea decidenţilor faţă de corpul medical, mai ales în ceea ce priveşte respectul şi reconsiderarea statutului medicului, ar fi mai bine.
Ca organizare sanitară trebuie pus ceva între asistenţa medicală primară şi cea spitalicească: lipsesc structurile intermediare – fostele policlinici, actualele ambulatorii de specialitate, centre de permanenţă etc.
Iar din punct de vedere al finanţării, toti cetăţenii acestei ţări trebuie să contribuie la bugetul sănătăţii. Avem prea mulţi cetăţeni care nu contribuie la acest buget, dar apelează la sistemul public de sănătate şi, nu în ultimul rând, bugetul asigurărilor sociale de sănătate să nu mai fie parte integrantă a Bugetului de Stat.
– Vă propun să acceptaţi o schimbare de rol şi o privire sinceră dinafara sistemului pe care îl cunoaşteţi atât de bine. Dacă dumneavoastră aţi fi nu medicul, ci pacientul sau aparţinătorul care sună la Salvare, care se pregăteşte să se ducă la medicul de familie sau la un spital, puteţi spune, cu mâna pe inimă, că aveţi încredere în sistemul medical românesc şi în cei care îl slujesc ?
– Am fost beneficiarul serviciilor de sănătate prahovene şi, probabil, în funcţie de starea de sănătate, s-ar putea să am nevoie de servicii de sănătate în viitor.
-Ce le lipseşte, din punctul dumneavoastră de vedere, medicilor români ca să fie egalii medicilor „de afară”, astfel încât românii să nu mai plece să se trateze la Viena, la Istanbul sau nu ştiu în ce alte mari clinici din străinătate ?
– Aşa cum spuneam mai devreme, personalul medical este profesionist. Medicii în special au plecat şi pleacă pentru faptul că sunt socotiţi “acarul Păun” ai sistemului şi apoi pentru faptul că nu dispun de logistica optimă pentru desfăşurarea actului medical în condiţii bune.
Sistemul sanitar din România funcţionează în spaţii care nu mai corespund normelor. În marea majoritate, spaţiile au fost construite în deceniul 6 al secolului trecut, conform normelor de la acea vreme.
Acum multe dintre normele după care au fost gândite spaţiile nu mai sunt de actualitate. Este un punct foarte sensibil al sistemului sanitar românesc.
Aparatura medicală, care este indispensabilă stabilirii unui diagnostic de certitudine cât mai rapid, trebuie adusă la momentul 2019. Orice aparat medical este supus astăzi unei uzuri morale foarte rapide. Achiziţionezi un aparat medical astăzi şi “mâine”, când ai terminat procedurile de achiziţie, deja tehnicienii din industria de specialitate au un nou model, mai performant.
– Soţia dumneavoastră e medic, fiul dumneavoastră e medic, dumneavoastră aţi parcurs o carieră de medic în cele mai fierbinţi puncte ale acestei profesii. O familie de medici, doar fiica dumneavoastră făcând o frumoasă excepţie şi lucrând în diplomaţie. Cum aţi defini, nu din cărţi, ci din propriile convingeri şi trăiri, medicul ?
-Am crescut într-o familie modestă din Ploieşti în perioada copilăriei şi am imprimat aceeaşi notă şi în familia mea.
În contextul social, economic şi politic actual, medicul are o sarcină în plus faţă de etapele anterioare. Lipseşte foarte mult educaţia pentru sănătate, lipsesc programele naţionale de prevenţie pentru afecţiunile cronice, invalidante şi atunci când bolnavul ajunge- de cele mai multe ori destul de târziu- la medic, se cere de la acesta să fie un “supraom”, care să dea viaţă, sănătate. Şi nu de puţine ori acest lucru nu se poate.
Ştiinţa şi priceperea pot fi limitate în situaţii critice.
Lipsa de înţelegere din partea bolnavului şi a aparţinătorilor, în asemenea cazuri, aduce o mare mâhnire profesioniştilor.
– Ce pasiuni, ce bucurii, ce dorinţe aţi tot amânat în aceşti ani şi către care probabil vă veţi îndrepta acum?
– În perioada care urmează nu mă voi îndepărta de profesie, dar vreau să mă dedic mai mult familiei.
