Florin Tănăsescu
Nu mai vreau să fiu resuscitat, dom’ doctor! Nici cu garou legat de-acest pământ. Lăsați să-mi curgă sângele din mine, precum o ia Oltul la vale. Vreau să dau chiar și anunț la ziar: amanetez miocard.
Da, părinte, ascult și-ndemnul tău: “Sus să avem inimile !”. Dar, vezi mata, tot aștept vremea aia când ne vei îndemna “Sus să avem și frunțile! ”.
“Donați mai întâi sânge pentru un semen de-al dumneavoastră, parlamentar, înainte de-a duce la amanet inima voastră”, zice sora medicală de la transfuzii sanguine. Îi explic, pe românește – știți, eram în Franța – că prin vena cavă și aortă îmi curge venin. Sora fuge de mine ca dracu’ de tămâie.
Nu, eu nu mai am sânge în vene. Doar otravă. Cândva – eram mai prost la vremea aia – se spunea că prin mine trec globule în trei culori: roșu, galben și albastru. Da, oameni buni, cândva, inima mi-a bătut și pentru țara asta.
Repet, cândva !
– Deci, cum doriți să vă scoatem inima din piept ? Cu anestezie sau fără ? O injecție ar face bine, să nu vă doară pieptul. Opțiunea, firește, vă aparține. Dar poate să doară, îmi explică anticarul de inimi de la Paris, din preajma Basilicii Sacre – Coeur.
– Îmi este perfect indiferent, monsieur !
– Atunci un single care să vă anestezieze ? Ceva gen “Donne- moi ton coeur!”, melodia disco din anii de speranță ai tinereții dumneavoastră. “Dă-mi inima ta!”, dar repetată la nesfârșit, precum un Bolero – bocet al nației din care vă trageți – dus la plus infinit ?
– Facă-se voia dumneavoastră, domnule. Așa e și pe-acolo, de unde vin, mai nou. Se face voia primarului, prefectului, parlamentarului, Preafericitului. Doar necăjitului i se ia pielea și e stors de vlagă. Auziți, cui aparțíne inima de pe ultimul raft, înfășurată-n tricolor ?
– Asta de-aici ? Aparține unui soldățel – 19 ani cred că avea, bietul de el – care a murit pe front. Lângă ea am găsit și-o scrisorică “Măicuță dragă, cartea mea…” Știi tu, chestii din astea de bla, bla, cu dragostea de țară și mai apoi de mamă. Chestii desuete la voi, acolo-n România.
Sângele îmi îngheață-n vene. Pe ușă au intrat un consul, un ambasador și o fufă- secretară, care vorbeau românește. Mă retrag discret, cu inima încă bătând în piept.
– Domnii ce dorește ?,întreabă anticarul într-o română stricată. Nu, n-am încă marfă prospătă. Câte aveți nevoie ? Două ? Pardon ? Douăzeci de milioane de inimi ?! Să-ntreb la prietenii mei de Spania, Italia, Anglia și, desigur România. Găsim noi, nu se poate să nu găsești niscaiva inimi ce încă bat ca proastele pentru-o țară.
Revine la mine și mă întreabă: – V-ați hotărât ? Vă smulgem inima cu sau fără anestezie ?
Buimac, mă uit la inima soldatului de 19 ani, înfășurată-n tricolor. Încă pulsează, uitată acolo, în ultimul raft. În anticariatul de lângă Basilica Sacre – Coeur. Anticarul dă muzica mai tare: “ Donne – moi ton coeur, donne moi ton coeur!”.
Dinspre Catedrala Neamului din București se-aude clopotul bătând de zor un Bolero dus la plus infinit.
Sfârșit !
