Luiza Rădulescu Pintilie
Când clopotele bisericilor din comuna Ceraşu au vestit, pe 6 august, ca în toate locurile de credinţă strămoşească ortodoxă, marele praznic al Schimbării la Faţă, în vârf de munte, lângă ziduri de veche cetate şi lângă crucile de piatră ale cimitirului eroilor căzuţi vitejeşte pe întinderea stâncoasă de la Tabla Buţii, 15 preoţi i-au pomenit în veac, întru iertarea păcatelor şi odihna lor cea veşnică, pe cei care şi-au dat viaţa, în august 1916, pentru reîntregirea pământului şi a sufletului românesc. Şi-au răsunat în locul în care, din 1922 până astăzi – întrerupându-se doar în timpul urgiei celui de-al Doilea Război Mondial – n-a fost an în care să nu se aprindă, după rânduială, o lumânare pentru lumina celor care-au închis pentru totdeauna ochii jertfindu-se pentru neamul şi ţara lor, nu numai cântări bisericeşti, ci şi înălţătoarele acorduri ale Imnului naţional şi vibrantele îndemnuri ale Imnului de la Tabla Buţii, însoţite de ritmurile vibrante ale fanfarei militare, pasul apăsat ostăşesc de defilare şi mii de bătăi de inimi. Şi au spus, într-un cor, acolo sus, la aproape 1400 de metri înălţime, preoţi – mai mulţi ca niciodată şi mireni veniţi din întreaga aşezare, din sate şi oraşe vecine, din judeţele de graniţă Covasna, Braşov şi Buzău, dar şi din Republica Moldova, Ungaria şi Polonia, oameni simpli, militari, politicieni şi oficialităţi, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi, ca o rugă, dar mai ales ca un legământ: „Tot ce e românesc nu piere”.
Iar gestul bătrânelului de 89 de ani care nu a pregetat să vină, din cătunul Tulburea al comunei Predeal-Sărari, unde nu mai sunt „nici case, nici oameni”, să se închine în cimitirul din vârf de munte a devenit, în simplitatea sa, cea mai curată şi mai adevărată dovadă a unui patriotism de care avem nevoie mai mult ca oricând…
„Tot ce e românesc nu piere”… Şi-au repetat parcă, preluându-le emoţia şi trăirea, brazii legănaţi de vântul pe alocuri tăios, după zile întregi de ploi căzute ameninţător, semeţul Vârf al Craiului, cerul brăzdat de nori albi şi survolul aviatic- ca un omagiu „scris”, cu şase aripi, direct pe cer, de cele trei avioane de la Aerodromul Strejnic, ducând ecoul până departe. Încât liniştea a coborât doar când, nume cu nume, s-a dat citire listei eroismului pentru a se auzi, mai clar şi mai pătrunzător, de sute de ori, răspunsul „
Prezent”, pentru fiecare dintre bravii soldaţi, încât, închizând ochii, ţi-ai fi putut închipui cum salută, cu mâna la chipiu, fiecare dintre ei, dând parcă onorul din înaltul cerului. Iar pentru cine a fost pătruns, cu adevărat, de toată încărcătura unui asemenea moment, emoţia a devenit copleşitoare când, îmbrăcat în costumul popular de pe Valea Teleajenului, mai emoţionat el însuşi decât oricând altcândva din mulţii ani de când organizează, detaliu cu detaliu, acest eveniment, primarul comunei Ceraşu, Dumitru Duca, a îngenuncheat, a făcut semnul crucii şi a sărutat pământul. Ca o risipire, sub soarele lucind ca o binecuvântare, a temerilor de vreme rea pe care le avusese în zilele din urmă în care ploile şi inundaţiile au făcut prăpăd, ducând la vale pământul şi ameninţând agoniseala oamenilor, ca o mărturisire a sufletului său de bun român şi a încrederii că locul acesta sfânt de la Tabla Buţii trebuie să rămână pe mai departe altar de rugă, de recunoştinţă faţă de înaintaşi şi de unitate a celor de azi şi mai ales de încredinţare că şi ei au propria datorie faţă de prezentul şi de viitorul acestei ţări. Şi mai mult ca orice l-a bucurat pe primarul Dumitru Duca prezenţa unui grup de aproape 200 de copii, veniţi în tabără undeva nu departe, şi aflaţi sub ochii săi la o lecţie de istorie mai „vie” decât oricare alta pe care ar putea-o găsi în cărţile de istorie. Şi nu de puţine ori a rămas cu privirea în zare, urmărind cu încântare cum veneau, cu steaguri tricolore, grupuri-grupuri, pe toate cărările, şi adunându-se în simbolicul altar al recunoştinţei după drumul greu, de peste 20 de kilometri, ce urcă, şerpuitor, din centrul aşezării, ori dinspre cele ce traversează, în cele patru puncte cardinale, culmile muntoase.
Cuvinte din „raniţa” inimii şi trandafirii recunoştinţei
Greu de găsit cuvintele care să exprime, în cuprinderea şi în înţelesul lor, tot ceea ce a însemnat evenimentul de la Tabla Buţii ! Dar dacă există unul care îşi are locul de drept, 
înaintea oricăror altora, acesta este „emoţie”. O emoţie venită din sinceritatea trăirilor şi găsindu-şi loc direct în „raniţa” inimii, cea pe care o poartă cu sine fiecare pe drumurile vieţii . O emoţie resimţită, într-un fel sau altul, de oricare dintre cei prezenţi, nu puţine fiind mărturisirile pe care le-am auzit în jurul nostru… Şi tot sub frumoasa povară a emoţiei au stat şi cuvintele – puţine, profunde şi pătrunzătoare – rostite în faţa celor prezenţi de prefectul Mădălina Lupea, de ministrul pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat, Radu Oprea, de preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, Bogdan Toader, de deputatul Rodica Paraschiv. Emoţionant şi înflăcărat a vorbit şi prof.dr. Nicolaie Dinescu, venit de la Râmnicu Vâlcea, subliniind, cu harul de dascăl, ca o concluzie a unei lecţii de istorie naţională, demnitate şi necondiţionată îndatorire de români tot ce se spusese: eroii nu mor niciodată fiindcă trăiesc prin noi. Iar datoria aceasta trebuie să fie sfântă pentru generaţiile de azi. 
Şi mai greu de găsit cuvintele despre… tăcerea din cimitirul în care se află îngropate, laolaltă, într-un semn de omenie şi simţăminte creştine, rămăşiţe pământeşti din trupuri de soldaţi români şi trupuri de vrăjmaşi în faţa cărora au luptat până la ultima suflare. Pe cruci de piatră legate cu tricolor sunt săpate adânc numele ce au fost pomenite în rugă şi închinăciune, ori cele neştiute, dar pe care le va fi ştiind bunul Dumnezeu… Aliniate pe „Aleea Centenarului – Florile recunoştinţei”, tufe înflorite de trandafiri – plantate de „Şcoala de Flori” în cadrul unui proiect inedit – veghează, alături de „brâul” puternic al brazilor, fiecare mormânt. Iar pentru o vreme, florile coroanelor depuse de reprezentanţi ai instituţiilor centrale, judeţene şi locale înnobilează piatra monumentului ridicat ca o columnă a neuitării nemuritorilor eroi.
Iar printre oameni de toate vârstele şi deasupra iureşului vremurilor pe care le trăim, chipul senin al unui bătrânel citind atent numele înscrise pe piatra comemorativă mi s-a părut coborât direct din icoane. Născut în 1930, fost cantonier de drumuri şi poduri – cum ne-a spus cu mândrie – şi acum epitrop la biserică, purtându-şi drept traista pe umăr şi luându-şi, ca ajutor al anilor pe care îi are, un baston, Dumitru Savu a venit, cum face de mulţi ani, să se închine şi să se roage pentru eroi. A venit din Tulburea, sat al comunei Predeal-Sărari, de acolo de unde – iar asta ne-a spus cu o durere ca o oftat adânc – pleacă şi oamenii, şi casele, încât aproape a rămas pustiu.
* * *
Greu de găsit cuvintele, dar ceva se mai cuvine încă a fi spus: nici păstrarea tradiţiei organizării unui eveniment de o asemenea ţinută nu e uşor de împlinit. Şi e lăudabilă nu numai statornica implicare a primarului Dumitru Duca de a ţine rânduiala ca ziua de 6 august să fie cu adevărat o „zi mare” pentru aşezarea pe care o păstoreşte şi pentru atâta „suflare” venită din toate părţile, ci e la fel de mult de apreciat şi faptul că a reuşit în fiecare an să strângă lângă propriile eforturi şi pe cele ale angajaţilor primăriei, şi pe cele ale unor parteneri şi colaboratori de suflet, ca într-o familie care se străduieşte, şi cu trudă, şi cu bucurie, să pregătească o sărbătoare adevărată pentru oaspeţii săi.
Greu, dar cu atât mai îndreptăţite motivele de mulţumire pentru ceea ce au dus la bun sfârşit…
