Sfântul Lavrentie a vieţuit în secolul al III- lea şi a fost arhidiaconul episcopului Sixt.
Din cauza persecuţiei împotriva creştinilor, Sixt a fost luat spre a fi judecat, împreună cu doi dintre diaconii sai: Felicissimus şi Agapitus.
După arestarea acestora, Lavrentie a vândut vasele bisericii şi a împărţit banii săracilor.
În timp ce Sixt era dus pe Via Appia, spre a i se tăia capul, Sfântul Lavrentie i-a ieşit în cale şi i-a strigat: „Nu mă lăsa, Părinte Sfânt, pentru că am împărţit deja comorile pe care mi le-ai încredinţat”. După ce a rostit aceste cuvinte, a fost luat de soldaţi şi somat să-i dăruiască împăratului comorile de care vorbise. Pentru ca împăratul să cunoască despre ce comori era vorba, Lavrentie va chema şchiopii, orbii, bolnavii care se bucuraseră de banii daţi de Lavrentie.
Cuprinşi de furie, i-au cerut lui Lavrentie să se închine idolilor. A refuzat şi astfel a fost închis în temniţă. Aici l-a vindecat de orbire pe Lucillus şi apoi l-a botezat. Temnicerul Hippolytus, fiind martor la minune, a cerut şi a primit şi el botezul.
După mai multe chinuri, Lavrentie a fost întins pe un grătar aşezat pe cărbuni aprinşi. Lavrentie le-a răspuns: „Eu mă dau ca jertfă plăcut mirositoare singurului Dumnezeu adevărat, pentru că jertfa ce se cuvine lui Dumnezeu este o inimă înfrântă şi smerită” (Psalmii 50 :18).
Pe când soldaţii întăreau focul, el i-a vestit împăratului: „Învaţă că acest jaratec mă răcoreşte, dar pe tine te va chinui veşnic. Acum că sunt ars pe o parte, întoarce-mă pe partea cealaltă !”. După ce a fost întors şi pe cealaltă parte, a rostit o ultimă rugăciune: „Mulţumesc Ţie, Iisuse Hristoase, pentru că m-ai învrednicit să intru pe porţile Împărăţiei Tale”, iar apoi şi-a dat duhul. În iconografie, Lavrentie este reprezentat cu cădelniţa cu jar în mână, înmiresmând Biserica lui Hristos.
