Florin Tănăsescu
Eram într-o cafenea cu umbra mea. Copii săraci şi sceptici, beam amândoi, deh, nu ne permiteam mai mult, o cafea. Umbra lăsa pe ceaşcă o urmă de ruj. Nu conta. Era doar umbra mea. Dintr-o dată, se ridică şi începe să danseze la bară.
“Or fi jocuri de lumini puse în scenă de DJ-ul cu blugi postmodernişti din ăia, zdrenţuiţi”, îmi zisei. Plecăm amândoi acasă. Locuiam cu chirie într-o garsonieră cam soioasă. Ca aia a lui Raskolnikov, din “Crimă şi pedeapsă”.
Năluca se-ntinse în pat odată cu mine. Când să aţipesc, aud glasul ei: “Fă dragoste cu mine!” Mi-am zis mirat: “Am luat-o razna. Deci sunt numai bun să trăiesc în ţara asta”. Dar am făcut-o şi p-asta…
Se face ziuă. “Mergem?”, întreabă ea nerăbdătoare.
În trei secunde am fost în picioare. Mă bărbieresc. În vremea asta, umbra se fâţâia în faţa oglinzii, încălţând pantofii roşii, îmbrăcând fusta galbenă şi trăgând peste ea bluza albastră. Mă uit la mine. Eram încălţat cu adidaşi, îmbrăcat cu blugi şi un tricou cam uzat. Pe el scria “Che Guevara”. Am înnebunit de tot, zisei în gând, dar nu se bagă de seamă înt-o ţară în care anormalitatea e la modă. În pragul uşii, năluca îmi spune: “Îmi aduci, te rog, umbrela? Ştii, soarele nu-mi face bine”.
M-am gândit la fata din “Obeliscul negru” a lui Remarque, căreia i se făcea frică şi tremura ori de câte ori ploua. Îi dădui umbrela.
Intrăm înt-un anticariat. Pun mâna pe “Pădurea spânzuraţilor”. Nervoasă, umbra îmi smulge cartea. O aruncă. “Am nevoie de tine viu. Noi, toate umbrele şi penumbrele ţării ăsteia, avem nevoie de oameni ca voi. Necitiţi, neşcoliţi, uşor de minţit”. Apoi, languros, îmi şopti: “Nu ştii că aseară am dansat, la lumina lustrei, pe melodia lui Joe Dassin, “Et si tu n’existais pas/Dis-moi pour qui j’existerai?”. Adică, dacă voi, proştii, nu aţi exista să ne votaţi, noi cum am mai face umbră pământului ?”.
Pe drum, în timp ce rotea în stânga şi-n dreapta afurisita de umbrelă, fredona: “Dă-mi inima ta, dă-mi inima ta”. Am fost de acord.
Doctorul ne spune că e complicată operaţia şi durează luni bune transferul de miocard. Şi că trec şi alegerile prezidenţiale şi alea parlamentare. Ne sugerează o transfuzie sangvină. Este mai ieftină şi eficientă. Am zis, ca prostul, da.
“Sângele vostru îl vrem, că de proteste şi văicăreli ne-am săturat !”, scria pe clădirea în care am intrat. Ne-am întins amândoi pe un pat. Da, pe un pat, aşa cum în spitale nu sunt locuri, şi-acolo lucrurile stăteau la fel. Globulele roşii curgeau, după principiul vaselor comunicante, în venele ei. Ale umbrei.
“Diseară facem dragoste?”, întreabă ea cu voce tare. M-am înroşit. M-am înroşit, ca prostul, degeaba. Personalul medical nici nu s-a sinchisit. Se vede treaba, era obişnuit cu melodia “Te doresc la miezul nopţii”.
Cu pansamentul la venă şi-n suflet pustiu am ieşit. Ea prima, eu pe locul doi.
Am leşinat. Mă trezesc cu încă doi amărâţi lângă mine, în spital. Trei într-un pat. Fosta umbră, acum candidată, roşie în obraji, vine cu urna mobilă la mine şi-mi spune: “Votează-mă şi îţi fac un cadou!”. Pun ştampila pe cineva căruia i-am dat, cândva, sângele meu. Îmi dă drept răsplată, cu dedicaţie, o carte: “Pădurea spânzuraţilor”.
Încerc să-mi tai venele, nici urmă de sânge ! M-agăţ de grinda spitalului – ţară.
Ca-n vis aud noul Imn Naţional al unui neam pierdut: “Dacă voi, proştilor, nu ne-aţi vota/ Noi cum am mai face umbră pământului degeaba?”.
Am murit. Nu m-a durut. Şi nici rău nu mi-a părut.
