Lucian Avramescu
Citesc un text care șochează. Am crezut că nu înţeleg bine și am recitit. Sunt câteva rânduri, concentrate cu maximă economie, postate parcimonios sub o știre cu candidaţi.
”Trădători sunteţi voi, votanţii. Voi alegeţi de 30 de ani oameni care au vândut România. Trădătorilor!”
Fiind un cetăţean care, în general, merge la vot, cu puţinele excepţii când, plecat fiind, m-am dat lovit în ștampilă, m-am simţit vizat direct și obligat să formulez o apărare.
Trădători sunt, carevasăzică, votanţii! Poporul e trădător! De 30 de ani alege, cum s-ar zice, prost. Dar ăia, destui, care nu merg la vot? N-au cum fi, conform așezării în logică a raţionamentului de mai sus, trădători fiindcă au stat acasă.
Eu, ”trădătorul votant” am pus mereu ștampila pe o speranţă. Dorinţa a fost să votez patrioţi. Nu i-am prea depistat, iar biletul meu vârât în cutia cu fantă, sub privirile plictisite ale comisiei policolore, a căzut în gol. Cel mai des.
Măi nene! Știu ce vrei să zici și știu și unde ai dreptate. Dar cel mai apăsat nu ai dreptate. Ai dreptate numindu-i ”trădători” pe cei care votează, pe o găleată, pe o sticlă de ţuică, pe o minciună, cretinizaţi de televiziuni parșive, pe cei cu tărâţe în scăfârlie, pe cei care cred că încă e aici Coposu să vândă ţara străinătăţii cu moșierii lui.
Opţiunea din 91, mineriadele, ”Iliescu apare, soarele răsare!” sunt încă vii în mulţi, neclătinate, ca un ţăruș care le e înfipt în curul minţii. Dar nu le-aș zice nici ăstora trădători că-i prea mult.
Unii dintre cei care votăm nenorocos poate suntem proști sau ghinioniști sau neinspiraţi. Poate că, forţaţi de ofertele anemice, am ales mereu, de nevoie, răul cel mai mic. Poate…
