Luiza Rădulescu Pintilie
M-am aflat, cu puţine zile în urmă, sub bolta unei vechi şi frumoase biserici din plin centrul Bucureştilor. Prin ferestrele înguste, trecut de uşoara înceţoşare a dimineţii, soarele de decembrie făcea şi mai strălucitoare luminile aprinse în aurul unui splendid candelabru, coborând apoi pe lemnul icoanelor şi pe chipurile credincioşilor. Dinspre strană răsunau cântări şi rugăciuni, însoţite de rostirile preoţeşti venite din altar. În tăcere, se aprindeau lumânări, se făcea semnul crucii, se îngenunchea cu mâinile împreunate şi privirea ridicată spre cer.
Rând pe rând, versetele Liturghiei au apropiat cuvintele preoţilor de cei prezenţi, mulţi dintre ei dovedindu-se buni cunoscători ai rânduielilor. Şi poate ar fi rămas să mă impresioneze cel mai mult glasul unui tânăr cântăreţ bisericesc, a cărui voce domoală învăluia şi bolta cu sfinţi şi inimile celor din jurul meu, dacă un ritual anume, nemaitrăit altă dată în vreo biserică, nu mi s-ar fi părut a da sens dintr-o dată a tot ceea ce auzisem până atunci în timpul slujbei, venit dinspre cărţile sfinte, unind cer şi pământ , preoţi şi credincioşi, inimi şi inimi. Când nici nu se stinseseră bine cuvintele – îndemn „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”, strângeri de mână şi îmbrăţişări au apropiat oameni care se cunoşteau sau nu, tineri şi bătrâni, fără a fi fost doar un simplu gest, ci având în firescul lui o căldură pe care am pierdut-o, din nefericire, în multe dintre legăturile noastre omeneşti, însoţite prea des de superficialitatea şi prefăcătoria unor conformări lipsite de trăiri adevărate. O mână întinsă cu bucurie şi o îmbrăţişare am primit şi eu sub bolta cu sfinţi zugrăviţi cu atâta pricepere încât îmi păreau vii! Şi vorbele spuse cu blândeţe – „Aşa se face” – ca răspuns la întrebătoarea mea uimire, s-au însoţit înainte de a avea timp să răspund, de cuvintele spuse în cor ale „Crezului” – simbol al credinţei: ”Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”. Am citit apoi că tot ceea ce văzusem pentru prima dată şi trăisem într-un fel aparte vine de fapt dintr-una dintre cele mai vechi rânduieli ale bisericii, datând din primele veacuri creştine, la care s-a renunţat din dorinţa de a nu se tulbura desfăşurarea Liturghiei, dar care se păstrează încă în unele biserici, precum în cea în care m-am aflat.
Şi deodată, dincolo de toate semnificaţiile ce au fost atribuite, în timp, strângerii de mână şi îmbrăţişării, mergând de la respectarea cuvântului dat şi până la vindecare şi fericire, mi s-a părut că ritualul acesta, numit atât de frumos „sărutarea păcii”, ne reapropie de ceea ce ne-am îndepărtat, purtaţi de egoism, de indiferenţă, de orgoliu, de invidie, de neomenie, de câte alte răutăţi şi nesăbuinţe. Am auzit rostindu-se, nu o dată, că forţa bisericii stă în credincioşii ei. Acolo, în tăcerea şi în profunzimea unui gest obişnuit am avut dovada. Ţinând şi de înduhovnicirea venită din cer şi de omenescul pământean al vieţii de fiecare zi. În imaginea mâinilor întinse şi a îmbrăţişărilor inimă lângă inimă mi s-a părut că desluşesc chiar frumuseţea şi bucuria unei simplităţi şi a unei sincerităţi ce ne-ar fi de folos în lumea agitată, zgmotoasă şi prefăcută în care trăim. Iar dincolo de icoane, ale căror culori domoale mi-au plăcut nespus, am avut în faţa ochilor şi imaginea copacilor care îşi împreunează, iubitoare, ramurile tinere şi bătrâne crescute din acelaşi trunchi – ca nişte verzi îmbrăţişări – adunându-se în forma şi puterea coroanei. Şi cum ne pregătim să împodobim bradul – arborele vieţii, veşnic verde, cu luminiţe amintind de stelele din paradis şi steaua din vârf aidoma stelei din Betleem- poate că vom găsi răgazul sufletesc ca, lângă el şi prin el, să dăm Sărbătorilor noastre şi căldura gesturilor simple de bucurie şi de iubire care încap într-o strângere de mână şi o îmbrăţişare cu inima. Fiindcă, să nu uităm: Dumnezeu e atât de mare încât e pretutindeni şi atât de mic încât îşi află loc în orice suflet…
