Nicoleta Dumitrescu
E primăvară, iar natura arată, cu toată puterea ei, ce poate să însemne acest anotimp. Verdele s-a statornicit bine și a căpătat putere pe ramurile pomilor fructiferi, generozitatea soarelui făcând să așeze, mai mult ca niciodată, ciorchini de flori albe în cireși. Și-au grăbit înflorirea cireșii, mai ales cei care, luna viitoare, își vor arăta printre frunze primele fructe coapte la întâlnirea cu luna mai.
Și lalelele și-au desfăcut cupele. Răsfățate de boarea dimineții, la orele prânzului pare că petalele lor mângâie aerul. Singuratici, irișii pitici au furat și ei startul înfloririi, făcându-le în necaz pâlcurilor de plante din aceeași familie cărora abia le-au mijit bobocii.
Și narcisele se alintă, mai ales cele albe, considerând că au ceva în plus în comparație cu cele galbene. Păpădiile sunt și ele prezente, strălucind între frunzele zimțate, de la depărtare semănând cu niște pui de găină dormind, abia ieșiți din găoace. Semeț, liliacul își etalează și el ciorchinii florilor liliachii ai căror boboci abia au început să se desfacă, în timp ce primulele nu mai contenesc să-și scoată, una câte una, bobocii care parcă stau la rând să prindă înflorirea. Ca și când ar fi un soi de întrecere între nuanțele aceleiași culori, gălbenelele și-au scos și ele la vedere rozetele galben-portocalii, lângă o forsythie care-și leagănă în vânt ramurile pline de flori. Ici – colo mai e câte un mănunchi de toporași, iar zambilele încă mai rezistă, făcând cu ochiul, parcă, la frunzele ce au început să se rotunjească pe firele plăpânde de mentă.
Năsturașii par niște nasturi adevărați pierduți printre firele de iarbă, albul lor contrastând cu albastrul Ochiului pisicii… Ce mai, e primăvară! Florile își arată – pentru a câta oară!- frumusețea și puterea de a o lua din nou de la capăt. Dar, deși este și miroase a primăvară, pare că lipsește ceva…
Ceva, parcă, nu se leagă. Fiecare pasăre și-a păstrat cântecul ei, fiecare floare și-a păstrat forma și mirosul, a înflorit fiecare atunci când a trebuit…
Făcându-se liniște, pare că se aude într-adevăr ceva. Singuratică, salcia suspină. Deși este în același loc, mai matură cu un an, mai bogată în ramuri ca acum un an și a înflorit, salcia plânge, iar plânsetul ei încearcă să și-l ascundă printre frunze. Și are de ce să plângă. Plânge după dorul degetelor mâinilor care nu-i vor mai împleti ramurile ca să fie duse la biserici, mâine, de Florii, plânge după creștetul fetelor care, anul trecut, aveau așezate pe cap coronițe tot din ramurile sale. Plânge și suspină de tristețea florilor care, la fel, nu vor mai simți mirosul lumânărilor și al tămâii în biserici, acolo unde erau duse întotdeauna de credincioși, pentru a se simți mai aproape de Dumnezeu…
Salcia suspină că, anul acesta, Floriile nu mai sunt ca anii trecuți, că Paștele, la fel, nu va mai fi ca anii trecuți. Deși ele sunt trecute în calendar și vor fi marcate ca sărbători ale sufletului și ale creștinătății, Floriile și Paștele, anul acesta, vor fi altfel. Un virus – despre care încă nu se știe exact de unde și cum a apărut, dar care a avut puterea să ajungă pe întregul mapamond – a făcut ca firescul să devină nefiresc, ca totul să se schimbe, ca restricțiile și obligațiile să ia locul a ceea ce era normal. Iar restricțiile au făcut ca, în speranța ca îmbolnăvirile să fie tot mai puține, între oameni să intervină distanța socială, distanță care nu a mai fost însă posibilă și în interiorul sau în afara lăcașurilor de cult. Curțile bisericilor, ușile bisericilor, în aceste zile de mare sărbătoare, sunt închise pentru oameni, fiecare casă de creștin fiind transformată acum, în vreme de stare de urgență, într-un loc propriu de rugă și închinăciune, unde candela e mereu aprinsă. Sunetul clopotelor, care se aude în continuare, mângâie auzul și sufletul, ca îndemn la speranță. Îl aude și salcia înflorită. Deși razele soarelui atingând frunzele seamănă cu mângâierea mâinilor care, anul trecut, împleteau din ramurile sale cornițe pentru Florii, suspinând știe însă sigur: primăvara aceasta nu o va uita niciodată!
