Lucian Avramescu
Buni zori. Ceasul agăţat pe perete arată șase fix, cu două linii înţepenite una peste alta și doar aţa de borangic a secundarului pare a avea un pic de viaţă în ea. Lumina nu și-a scos încă șomoioagele de vată cafenie cu care șterge geamurile de noapte, iar eu mă gândesc la vizita prietenului meu, Mitică, patronul Ziarului Prahova, care m-a anunţat că trece pe la mine să mă vadă la 10,30. În ziarul ăsta, pe vremuri, publica și mama, versuri și scurte însemnări, iar eu scriu aici de ani și ani, nu le mai știu numărul.
Pe cer au început să se zărească niște nori mici, ca valurile succesive ale unei mări înţepenite. Curând lumina va sterge și noaptea din ochii mei care au dormit lung, adică șase ore, ceea ce e îndestulător pentru felul meu de a consuma felia de timp ce mi-a fost distribuită. Staţi liniștiţi, prieteni ai mei care dormiţi încă, fiindcă vorbele mele pe hârtie nu tropăie și le puteţi citi, dacă le găsiţi demne de privilegiul lecturii, și diseară, întorși de la slujbe și alte treburi.
Ieri seară am încercat o discuţie cu Luciana despre pictură, dar am uitat că-s mut. Cândva, nu foarte demult, am provocat-o pe fiica mea care și-a reluat sezonier, până începe școala, jocurile cu cele câteva fetiţe și un băieţel din cartier, de ce mi-a spus că-i place Picasso fără să se omoare de drag de pictura lui. Răspunsul a fost că a găsit un detaliu de viaţă care a impresionat-o. Are un album cu pictori mari dăruit de vărul ei, Alexandru Tomescu, unde încap și amănunte de personalitate. Acolo a citit că marele artist spaniol constatase la opt ani că pictează mai bine ca profesorul lui. Și ce-i cu asta? Este pentru că el n-a mai vrut să picteze astfel, ca învăţătorul, și a făcut, de exemplu, portretul unei femei care se uită în faţă, dar are gura la spate. Nici nu știi dacă râde sau plânge.
Și-ţi place asta?
Nu-mi place, ci doar faptul că a avut curaj să fie el.
Ce român, din clasici, te atrage?
Luchian, a venit iute răspunsul copilei mele.
De ce, fiindcă tu nu prea pictezi flori? – întreb.
Viaţa lui tragică dă ceva special florilor lui. A murit, precum știi, bolnav și sărac, uitat de toţi.
Știu, am zis, imobilizat într-un fotoliu, cineva îi lega pensula de mâna dreaptă, cu degetele înţepenite, așa a pictat spre a se întreţine, dumnezeeștile lui flori.
Știi scena cu George Enescu? N-o știa! Ei bine, îi povestesc eu pe când puteam povesti, într-o noapte – asta o relatează magistral pana lui Arghezi – în întunericul odăii lui Luchian a pătruns un om care și-a scos de sub pelerină o vioară și a început să cânte. A cântat ore în șir pentru viaţa sensibilă care încă mai pâlpâia în marele florar. Un tablou cu flori al lui Luchian se vinde azi cu sute de mii de euro, iar el picta atunci pentru hrana zilnică.
Ce înseamnă venirea la el a lui Enescu?- a întrebat fiica mea cea mică, ajunsă acum e o adolescentă de aproape 13 ani.
Înseamnă că doar geniile pun preţ unele pe altele. Mediocritatea ignoră valoarea. Gestul lui Enescu, febleţe a reginelor României, îl suie și pe genialul compozitor și violonist mai sus pe soclul nemuririi.
De ce îmi amintesc toate astea acum, în zori? Poate pentru că au început să cânte viorile din trunchiurile copacilor, cele nemodelate încă de lutieri, poate pentru că de când nu mai pot vorbi simt cum suie clorofila în frunzele paltinilor și percep șoapta de iubire din arţari.
Să aveţi o zi normal de frumoasă, prieteni, pe care să nu v-o strice nimic, fiindcă toamna stă prietenoasă pe dealuri și o presupun așișderi, darnică, și-n câmpie sau pe Ceahlău.
11 septembrie 2020
