Nicoleta Dumitrescu
Într-un an electoral bulversat de pandemie, până şi campania electorală este una atipică. Drept pentru care partidele şi candidaţii s-au pliat cum au ştiut mai bine, astfel încât promisiunile să ajungă, pe toate căile posibile, la votanţi. E ceva mai greu faţă de ultimii patru ani şi mult mai greu faţă şi de perioada în care „pomenile electorale” nu erau considerate infracţiuni, sacoşele cu însemnele electorale ale partidelor în care erau îndesate pungi cu zahăr, făină, orez ori sticle cu ulei fiind considerate pe post de „simple” atenţionări că urmează votul.
Acum, candidaţii trebuie să ţină distanţa regulamentară de 1,5 m faţă de cetăţenii pe care îi întâlnesc, cu greu fiind înfrânt şi reflexul de a le strânge mâna, în condiţiile în care sunt interzise total îmbrăţişările şi pupăturile.
Dincolo de toate, însă, pandemia aceasta a reuşit să vină la pachet şi cu o altă latură pe care mulţi o neagă de dragul negării, mai ales în ani electorali. Este vorba despre oamenii cărora nu li se potrivesc deloc posturile pe care le ocupă, fie că le-au câştigat prin vot, fie prin recomandare de la partide. Or, asta s-a văzut foarte clar din această primăvară, odată cu confirmarea că pandemia a trecut şi graniţa României , cele două luni de stare de urgenţă şi următoarele – de alertă – demonstrând că pentru a gestiona crizele care au apărut, în mai toate domeniile, e nevoie de experienţă, atât din punct de vedere profesional, cât şi în lucrul cu oamenii. Prin urmare, având în vedere multitudinea de exemple negative înregistrate în ultimele luni, când nu a fost domeniu în care măsurile gândite pentru ieşirea din criză fie să nu întârzie, fie să fie gândite cu jumătăţi de măsură, ca peste câteva zile să apară alte şi alte corecturi, acest an electoral ar trebuie să fie văzut cu totul altfel, ca un semnal de alarmă că aşa nu se mai poate!
Iar semnalul de alarmă ar trebui să fie văzut dinspre electorat mai ales prin prisma faptului că politicienii candidaţi perseverează în aceleaşi veşnice greşeli, în contextul în care şi anul acesta a fost la mare modă traseismul politic, cei care şi-au mai dorit încă un mandat neavând nicio jenă să semneze adeziunea partidului pe al cărui lider îl considerau, acum câteva luni, un adevărat duşman. Iar ca să continue aceeaşi linie, foştii colegi au devenit adeversari, aproape tot din ceea ce au realizat nu cu mult timp împreună fiind trecut pe un fel de linie moartă, întrucât, în perspectiva unui viitor mai mult decât luminos, este aşteptată „locomotiva” filonului politic considerat acum…pe val!
Prin urmare, dat fiind faptul că şi anul acesta istoria electorală se repetă, ieşind şi mai în evidenţă din cauza pandemiei, poate că electoratul al trebui să facă dovada faptului că îi pasă. Că îi pasă cui şi de ce îi acordă votul, că este conştient ce se poate face, dar mai ales cum se poate face un lucru bun într-un mandat de patru ani. Ar trebui să facă dovada faptului că ar trebui să se termine cu închisul ochilor la lucrări de mântuială, că este nevoie de strategii şi proiecte cu bătaie lungă, pe mulţi ani înainte. Iar pentru că unii şi-au făcut prea uşor un nume şi s-au ales cu multe, multe, multe beneficii doar pentru că au ştiut pe ce culoar să meargă ori să fie apropiatul apropiaţilor unor „cineva”, ar fi cazul ca măcar această realitate să fie considerată un punct de reflecţie al schimbării în bine promisă de atâtea şi atâtea ori, fără niciun fel de finalitate. Cum minciuna are picioare scurte, iar promsiunile electorale fac parte din acelaşi pachet, poate n-ar fi rău ca această pandemie să schimbe şi strategia electoratului, votul pe care urmează să-l dea putând fi considerat un fel de vaccin mult aşteptat al reaşezării lucrurilor în bine şi în România.
