Giorgiana Radu
Istoria, sinonimul durerii, în mare parte, a lăsat răni adânci, nevindecabile în veacuri, în memoria inimii unor popoare. Istoria de ieri a fost scrisă cu sânge, prea mult sânge. Astăzi, pare că se scrie cu cerneala corupției, ceea ce într-un fel e mai bine, măcar nu curmă atâtea vieți omenești, dar omoară câte ceva în om şi societate.
Căutăm în cărți adevărul, iluzii, motivații. Cărțile ne înnobilează, ne inspiră, dar ne și asediază ca pe niște cetăți fragile ale durerii. Sub un astfel de asediu te trimite lecturarea romanului „Tatuatorul de la Auschwitz”, scris de Heather Morris și vândut în aproape șase milioane de exemplare. Cartea reflectă ororile – cuvântul mi se pare neîncăpător pentru ceea ce au pătimit – suportate de evrei și țigani, în lagărele de la Auschwitz și Birkenau.
Având în esență întâmplări reale, împărtășite de unul dintre supraviețuitori, romanul evidențiază – pe lângă dezgolirea omului de el însuși, obligat la conviețuire cu moartea iminentă până în ceasul fatal – izbânda iubirii. Povestea reală a tatuatorului Lale și a Gitei, doi evrei slovaci, care arată că dragostea, chiar și trecută prin iad, iese învingătoare. Poate că dragostea adevărată necesită testul durerii, pentru a-și dobândi statutul suprem.
Spuneam că istoria a lăsat urme de neșters. Nici timpul, nici oamenii, educația ori toate tratatele diplomatice nu le vor vindeca. Privind în urmă, nu te mai întrebi de ce astăzi, un tânăr evreu, al cărui tată s-a născut în România, refuză să urce într-o mașină nemțească. Cenușa fraților de sânge, care a învelit mult timp cerul Poloniei, în sufletul lui nu s-a risipit. Ba dimpotrivă, s-a cimentat definitiv și nu suportă decofrări bine intenționate.
Uitarea este un exercițiu mult aplicat în zilele noastre. Iată că mai sunt oameni care nu vor să-l învețe. Și bine fac. Astăzi, mulți mizează pe această slăbiciune, și cu mult mai mulți au de suferit. Poate ne vindecăm de amnezie într-o zi, cât mai curând.
