Giorgiana Radu
Ce mai este credibil astăzi? Suspicionăm cu ușurință semenii, politicul a fost dintotdeauna pus sub semnul îndoielii, cu mici excepții. De luni bune, verosimilă, triumfătoare chiar pare doar moartea. Ea ne intră zilnic în case, prin statistici. O vedem, o auzim, o contabilizăm, o simțim cum ne respiră în ceafă. Și, cui nu-i este frică de hidoasa care ne face vremelnici? Aș zice că nu există o astfel de persoană, dacă nu aș fi întâlnit în urmă cu câteva luni, într-un salon de spital, înaintea acestei pandemii, un om, un preot.
Venise pentru niște investigații, starea lui de sănătate nefiind deteriorată. Arăta senin. Îmbrăcat în pantaloni negri și cămașă albă, a intrat, s-a întins pe pat și a stat așa, nemișcat, liniștit, într-o transă parcă mult timp, până când medicul și asistentele s-au încumetat la protocolul obișnuit pe care-l presupune internarea.
Pe chipul lui nu se întrezărea nicio urmă a îngrijorării. Detașarea, împăcarea îi compuneau aura. Era pregătit pentru orice. Chiar și pentru moarte. De fapt, șederea lui în acel pat, abandonat eterului, părea chiar o invitație. Pentru doamna cernită.
Rămași singuri, dialogând despre multe, l-am întrebat despre frica de moarte. Pe el nu-l cerceta un astfel de sentiment. O aștepta ca pe o trăire firească a vieții. Și chipul confirma ceea ce spunea. Avea o seninătate aproape deranjantă. Oricât de conștienți am fi de trecerea aceasta, umbra regretului la plecare tot se întrevede. La el, lipsea cu desăvârșire. Un pământean fericit! Poate nu întâmplător, prin vocația sa.
Cum întâmpini însă moartea, când ia în stăpânire, nedrept, o viață mult prea devreme? Când un prieten al familiei, profesor universitar, trăiește o astfel de dramă, ce-i spui? Ce-i spui unui tată care-și veghează fiica, unicul copil, de nici 40 de ani, zi și noapte, așteptând inevitabilul? Cum să-i alini suferința? Nu s-au inventat cuvintele care să panseze un suflet pus în fața unei astfel de încercări. Poți doar să te rogi pentru el, pentru ei și pentru tine. Să nu te ajungă durerea asta.
Se spune că în orice tragedie există și un revers. În acest caz nu-l găsesc. Până la viața de apoi, trăim și suferim în cea de aici. Și Iisus, după înviere, nu și-a mai reluat traiul pământesc, lângă mama Lui, lângă semeni. Nu știm cu certitudine ce ne rezervă trecerea în cealaltă lume. Dacă va mai exista o reuniune a celor ce ne-am iubit aici, sau vom rătăci întâmplător, străini, prin universuri.
Ne rămân însă suferința, neputința și strigătul către Cel de sus: De ce? Dacă tot am fost sădiți într-o ordine crescătoare bunici, părinți, copii, de ce nu se respectă ierarhia asta divină și în privința sfârșitului? Cum să-i dai o astfel de încercare unui părinte, cum să-l lași să-și îngroape copilul, Doamne?
Știu, sunt mulți asemeni prietenului nostru. Nu e nici primul, și din păcate nici ultimul, supus acestei grele încercări. Și nu e din cauza blestematului de covid. De parcă ar mai conta!
Prezența morții planează asupra întregului mapamond, intrând prea apăsat în obișnuință, demoralizator. Cum să faci abstracție de ea, cum să nu te doară suferința celor din jur? Sfârșitul, mult prea prezent, devine copleșitor….
