Luiza Rădulescu Pintilie
Două seri la rând, pe acelaşi drum, cam la aceeaşi oră – în jur de 18,00 – aceeaşi scenă, repetându-se aproape la indigou cu cea, la fel de revoltătoare, văzută cu câteva zile înainte, şi aceasta copie a altora observate destul de des. Pe scurt: coloană de maşini, înaintând cu destule opriri, pe raza localităţii Lipăneşti, pe DN1A, intrări şi ieşiri neaşteptate şi imprudente pe drumuri laterale, semnalizate în ultima clipă sau… deloc şi cel puţin un şofer pe care nu-l clintesc din locul lui mai spre marginea drumului nici sunetul răsunând de departe al sirenei unei Ambulanţe, nici cel al unei autospeciale de Jandarmi venind cu semnalele de avertizare pornite, nici exemplul celorlalţi şoferi din faţa sa care se trag, ca la un semn, cât pot de mult spre şanţ ca să deschidă calea echipelor de intervenţie. Ba, într-una dintre seri, doamna care butona telefonul în timp ce conducea, s-a uitat mirată spre Salvarea ce i-a trecut, rapid, pe lângă portieră, după ce o vreme mersese în spatele singurei maşini care continua să-i blocheze calea, a ridicat din umeri spre oamenii de pe la porţi care o priveau revoltaţi şi n-ar fi de mirare să le fi adresat şi vreo vorbă de duh în însoţirea gestului care trăda că nu se simte cu nimic vinovată. Fiindcă, atât cât am mai mers în spatele său, am putut observa că n-a renunţat să privească atentă ecranul telefonului, dovadă că nici nu i-a păsat de ceea ce tocmai se întâmplase şi, aproape cu certitudine, va repeta şi altă dată.
În seara următoare, şoferul Salvării venite dinspre Vălenii de Munte spre Ploieşti aproape şi-a pus mâna în cap tot aşteptând ca sunetul sirenei pornite şi luminile girofarului, semn că era vorba despre o urgenţă, să-i determine pe cei care-şi vedeau liniştiţi de drum, neschiţând minimul gest şi mai ales legala obligaţie de a-i face loc, să înţeleagă că ar fi putut fi vorba, totuşi, despre un caz pentru care fiecare secundă putea face diferenţa între viaţă şi moarte. Şi probabil că aşa şi era după cum am putut observa, de pe cealaltă parte, privirile aproape disperate ale şoferului de pe salvare care căuta cu ochii orice soluţie să înainteze. Dincolo de prevederile legale care statuează strict şi obligaţiile şoferilor aflaţi în trafic şi cele ale echipajelor de intervenţie – inclusiv cele legate de utilizarea semnalelor de avertizare – dincolo de sancţiunile pe care le riscă aceia care încalcă legea, se pune o întrebare cât se poate de firească: dacă în Salvarea căreia tocmai îi blochează calea un şofer care ascultă muzica dată la maximum încât e “surd” la orice sirenă ar “urla” afară că e vorba despre viaţă şi moarte sau butonează preocupat telefonul ar fi cineva drag?!? Şi întrebarea e la fel de valabilă şi în cazul maşinilor de pompieri: dacă s-ar îndrepta spre propria casă aflată, Doamne fereşte, sub ameninţarea unui incendiu?
Revenind la Ambulanţele spre care, dacă ne referim doar la Serviciul de Ambulanţă Judeţean Prahova, se îndreaptă zilnic cel puţin 300 de solicitări de intervenţie! Şi asta în condiţiile în care Prahova este un judeţ cu un trafic atât de intens, pe unele porţiuni infernal, cu risc crescut de accidente grave şi foarte grave, un judeţ turistic, ceea ce generează în anumite perioade din an mai ales o cazuistică medicală specifică, atât din punct de vedere al numărului intervenţiilor, cât şi al complexităţii, la care se adaugă suferinţele de tot felul care nu-i ocolesc nici pe prahoveni.
Adăugaţi secvenţei la care tocmai ne-am referit – deloc întâmplătoare – apelurile false, de la cei care continuă să se ţină de glume, punând pe drumuri salvări şi personal medical de care poate fi nevoie în mod real în altă parte, solicitările nejustificate ale celor care abuzează cerând intervenţia ambulanţei pentru situaţii care nu sunt- repetăm şi subliniem “nu sunt” de urgenţă, iar asta se repetă uneori chiar şi de câteva ori în aceeaşi zi – iar Salvarea trebuie să ajungă, cum s-a şi întâmplat de altfel nu o dată, zi sau noapte, tocmai la… Ariceşti – şi poate o să înţelegeţi mai bine contextul în care se desfăşoară fiecare răspuns la solicitările făcute la Salvare. Şi mai reţineţi încă un amănunt, deşi e departe de a fi un simplu amănunt: din cele 800 de locuri prevăzute în schema de personal, Serviciul de Ambulanţă Judeţean Prahova are în mod efectiv doar 300 de angajaţi, dintre care 17 sunt medici. Aşadar, ca şi multe alte instituţii similare din ţară, lucrează, din cauzele ştiute – nu sunt fonduri, nu pot fi făcute angajări etc. etc. – mult sub necesarul de personal. Şi, atunci, nu este mai mult decât iresponsabilitate ignorarea minimei obligaţii de a asigura accesul ambulanţelor aflate în misiune – şi la fel al maşinilor de pompieri, SMURD, jandarmi etc. – ştiut fiind că o singură secundă de întârziere poate să ducă spre un deznodământ tragic? Poate veni o zi în care în salvarea căreia i se blochează, cu indiferenţă, cu nepăsare, drumul să nu mai fie doar un necunoscut, ci, într-o situaţie de viaţă şi de moarte, mama, tatăl, soţul, soţia, copilul sau altcineva drag!
