Florin Tănăsescu

Frere Jaques din Paris, ce ştii tu de ţara mea?
Îi zici Huhufrezia. Mai faci şi mişto: Colţ cu Polinezia. Da, dar cândva, nu se numea aşa.
Pe ea o chema, câteodată, Dobrogea. Iar pe fata asta ciudată, „fiică de rege get şi de dansatoare tătăroiacă”, cineva a iubit-o ca un nebun, de „pe vremea când umbla cu picioarele goale în ţărână”.
Da, Lordule John, ai dreptate să mă întrebi care e rostul meu prin ţara Huhufrezia, colţ cu Polinezia.
Da, eu îţi spun că, uneori, se mai numea „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte (citeşte, te rog, „se oglindea”) de-atâtea veacuri Cetatea Neamţului”.
Revin la rostul meu, şi-al multora, p-aici: Păi, aşa ne place nouă. Să ne facem mici şi s-o luăm în freză!
Dar, şi tu John, şi tu Franţ, şi „voi, noi generaţii”, mai trebuie să ne-ntrebaţi de unde numele ăsta?
Huhufrezia!
De la răpitoare. De la huhurezul care şi-a pus la rever o floare – frezia -, de-a botezat-o Huhufrezia.
Când s-a născut? Păi, nu prea-i frumos să spunem vârsta doamnelor. Şi mai ales să le vorbeşti de urât. Dar eu tot zic: atunci, în 89, decembrie, au apărut buhele – răpitoare.
Noi, ăştia mai bătrâni, cunoaştem povestea.
Şi ce au făcut? Nu scrie în cărţile de Istorie. Şi niciodată nu se va pomeni că huhufrezul şi-a şoptit atunci în barbă: „Ţara sunt eu!”. Sau huhufrezele au cârâit: „Şi noi, şi noi!”.
Asta se-ntâmplă acum în ţara Huhufrezia, colţ cu Polinezia. Ţara numită cândva România.
Frere Jaques şi tu, Lord John! Credeţi că unii – eu, de exemplu – mai fredonăm „Ţara speranţei la parter/O mai aştept şi mai sper?”.
Nu. Altceva: „În lumea plină de urmări/ Eu sunt un om pe nişte scări”.
Şi-atât!