George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
Prima performanţă
La liceu, Vasile Fîntînă și cu mine continuam năzbâtiile noastre. Eram în continuare „șefi”. Dar, în ceea ce privește școala ca atare, lucrurile mergeau destul de bine. Mie mi-au plăcut geografia și istoria, în special. La aceste două materii învățam cu plăcere. Îmi intrau în cap aproape de la sine. Când auzeam de Iași, de Cluj, de orașele mai mari din țară, stăteam de multe ori și mă gândeam să ajung să le văd și eu. În schimb, nu mi-a plăcut limba rusă. Și asta încă din școala generală. Îmi aduc aminte că la Braloștița venise un profesor de limba rusă, după ce se dăduse lege că în toate școlile din România să se studieze obligatoriu limba rusă. Fiind singura școală din comună, firește că profesorul se cunoștea bine cu părinții mei. Mămica îl mai ajuta, îi mai ducea de mâncare atunci când făcea pentru noi, pentru familie. Om cu bun simț, profesorul de limba rusă a încercat să mă ajute, să mă mediteze, dar nimic nu s-a prins de mine și pace! Poate că mi-ar fi folosit mai târziu, pentru că am fost de mai multe ori la competiții de box care s-au ținut în Rusia- Uniunea Sovietică, apoi Federația Rusă, cum s-a numit de-a lungul timpului.
Dar, revenind la trăsnăile pe care continuam să le facem la liceu, la Craiova, era clar că ele nu au fost pe placul tuturor. S-a ajuns cu problema noastră, a „șefilor”, până la directorul liceului, ceea ce era un lucru foarte serios. L-au chemat pe tata la liceu, i-au spus toate câte le-am făcut. A fost supărare mare.
Pe partea boxului, lucrurile mergeau foarte bine pentru mine. Participasem la Campionatul Național de Juniori, la categoria 48 de kilograme, greutatea cea mai mică din acea vreme. Am boxat bine și am luat locul al treilea. În semifinală m-a bătut – cine credeți? – chiar ploieșteanul Gică Răileanu, cel cu care aveam să lucrez în sala de box peste ani. Pe atunci, să iei locul al treilea pe țară era ceva. Aveai o grămadă de alți boxeri de întrecut în diverse faze ale competiției: faza pe regiune – cum era împărțită țara atunci – faza de zonă și turneul final. Erai bine văzut dacă obțineai o asemenea performanță. Și eu și Vasile am fost chemați la antrenamentele lotului național de juniori, care s-au ținut la Râmnicu Vâlcea. Nu aveam atunci cum să știu că viața mea va intra pe alt făgaș, legându-se o prietenie care a ținut mereu, în ciuda distanțelor.
