George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
Ultima aventură la liceul craiovean
Cum vă spuneam, Vasile Fîntînă și cu mine fuseserăm chemați la pregătirile lotului național de juniori, după performanțele obținute la Campionatele Naționale. Antrenamentele s-au făcut la Râmnicu Vâlcea, în Zăvoi, un loc care mi s-a părut extraordinar de frumos. Mi-a rămas la inimă. Mai că nu îmi venea să mă despart de acel loc.
În timpul petrecut în cantonamentul lotului național m-am apropiat foarte mult de un mare antrenor, Mihail Fulea. Era un om cu un bun simț cum rar întâlnești, bucureștean, antrena boxerii de la clubul Rapid. Mai degrabă el s-a apropiat de mine de parcă era tatăl meu. Nu știu de unde până unde maestrul Fulea era foarte bun prieten cu doctorul Dincă Schileru, chirurg deja cu renume, care activa și la spitalul din Râmnicu Vâlcea, unde s-a născut, dar și la cel din Craiova, „polul” Olteniei. „Măi, vezi că ai un băiat foarte bun la Craiova, vede box și este la locul lui” – i-a spus doctorului. Nu știa maestrul Fulea ce făceam eu la liceu, la Craiova. Doctorul Schileru – care, prin activitatea lui, a ajuns mai târziu să îl inspire pe Ion Băieșu când a scris „Balanța” – a aflat tot ce făceam eu, că aveam probleme la școală, că lipseam de la ore. Și numai pe acestea. O aflase și pe ultima.
Într-o recreație – așa numeam atunci pauza dintre ore – mai citeam câte ceva pentru școală, pentru lecții. Mai îngrășam porcul în ajun pentru că timpul se strângea ocupat cu antrenamente, competiții și cantonamente. Unul dintre colegi, unul mare de tot, înalt cât ușa, un zdrahon în toată puterea cuvântului, fiu de cioban, făcea zarvă mare. Neputând să mă concentrez, să citesc nimic, i-am zis: „Măi, mai taci din gură, ce tot faci atâta gălăgie?”. Ăsta nu a găsit altceva de cuviință decât să mă înjure de mamă. Toate ca toate, dar, pentru mine, până aici! Când a sunat clopoțelul de pauză, l-am urmărit când a intrat la toaletă, m-am dus după el și i-am tras o serie de pumni încât a plecat de acolo plângând. A fost anunțat dirigintele, l-a dus direct la cancelaria profesorilor pe colegul meu, căruia i se umflase falca cât un bostan și ochiul i se făcuse ca de broască. A zis că am dat cu boxul acela de fier de se pune pe degete, dar eu cu pumnul gol am dat în el. Și-a scos certificat medical și m-a dat în judecată. Văzând că se îngroașă treaba, i-am povestit tot doctorului Schileru, deși cred că aflase și el. Mai mult ca sigur că se interesa de mine la liceu după recomandarea făcută de maestrul Fulea. „Dom doctor, ce mă fac eu cu ăsta la judecată?”. „Băi, puță!” – așa mă mai „alinta” doctorul câteodată – „Te duci acolo și la ce te întreabă la aia răspunzi. Nimic altceva!”. A venit și ziua în care ne-a ajuns rândul la judecată. Judecătorul ne-a întrebat: „Popa și Ilarie. Cine e Ilarie?”. Colegul meu: „Eu sunt!”. „Cum, mă, te-a bătut ăsta micu´ pe tine, mă?” – s-a mirat judecătorul când a văzut disproporția pe verticală dintre noi, cei doi din fața lui. „Știți, că el este boxer, că nu știu ce, că nu știu cum…”. a bâlbâit Ilarie un început de scuză „Ia spuneți cum a fost” – s-a interesat judecătorul. „Eu l-am rugat să nu mai facă gălăgie, iar el m-a înjurat de mamă” – am răspuns eu. „Așa ai făcut, mă?” – s-a adresat judecătorul colegului meu. „Da, așa am făcut”. „Uitați care este situația. Tu, care l-ai bătut, ești pasibil de trei ani de pușcărie. Tu, ăsta care ai fost bătut, ești și tu pasibil de doi ani de pușcărie, pentru că ai dat și tu, după cum ai recunoscut. Ieșiți afară! Aveți un sfert de oră la dispoziție. Dacă vă împăcați, bine. Dacă nu, imediat dau telefon și vin milițienii și vă iau de aici și vă duc la pușcărie pe amândoi” – a concluzionat judecătorul. Acum, Ilarie al meu nu știa cum să mă mai roage. „Hai, măi Emile, hai să ne împăcăm, ca să nu ajungem rău!”. Eu mai făceam un pic pe nebunul, îl mai fierbeam un pic pe Ilarie. Începusem să mă liniștesc în privința judecății bănuind că doctorul Schileru pusese câteva vorbe pe unde trebuie, pentru că prea repede ne-a expediat judecătorul la a face pace. L-am mai fiert eu un pic pe Ilarie și am încheiat tărășenia cu o împăcare. Însă, doctorul Schileru avea să își țină mâna ocrotitoare deasupra mea și în viitor.
