Giorgiana Radu-Avramescu
Bună dimineața, dragul meu! Nu-ți spun „Buni zori”, căci ei au trecut demult. De fapt, e prima dimineață din ultima săptămână când ochii mei și-au amintit ațipitul, nu somnul. El a absentat total în ultima săptămână. Demult n-am mai știut ce înseamnă insomniile lungi și nevindecabile. M-am întrebat cum o să mai pot rezista mult așa, dar mi-am amintit de vremurile în care pe tine te chinuiau astfel de momente, și reușeai totuși să fii, să scrii, să muncești. Mușc din trupul amintirii, ca dintr-un măr copt, și rănile ei sângerează. Gustul nu e cel al mărului ionathan. N-are dulceață și parfum. Salin îmi pare a fi. Ca acela al lacrimii, pe care nu-l pot confunda cu nimic. E gustul care mi-a devenit nelipsit în ultimii doi ani. Pe el îl știu cel mai bine, și când cred că treptat dispare, revine pe neașteptate, ca un iubit care nu se îndură să-și părăsească iubita.
Precum vezi, te port în zona de care încerc să te feresc, dar degetele mele scriu din obișnuința din care mi-e greu să mă desprind. Și azi, chiar ar trebui să reușesc. Motive sunt multe. Câteva îți voi reda aici. Pe celelalte, le păstrez la locul lor cuvenit, și mă voi hrăni cu ele în singurătate, când voi simți prăbușirea cerului. Așadar, despre ziua de sâmbătă mă încumet să-ți scriu. A fost o zi lungă și frumoasă, în care am simțit că toată strădania mea nu poate fi în zadar, chiar dacă de multe ori mă încearcă acest sentiment. De altfel, tot mai des învăț că nimic din tot ceea ce facem în viața de aici, bun sau rău, nu rămâne nerăsplătit. Și, în ultimii doi ani, am încercat să fac câte ceva pentru amintirea ta, spre continuitatea ta, așa cum am crezut eu, așa cum am simțit. Fără să am așteptări laudative, fără a-mi atribui merite. E o datorie morală a mea față de tine. Doar că unii oameni văd, simt strădania mea, iar aprecierile lor sunt o încuviințare, o încurajare spre a înțelege eu că nimic nu e în zadar.
Ceea ce-ți voi povesti a început cu un telefon. Domnul profesor Laurențiu Bădicioiu m-a sunat miercuri să mă invite la premierea Festivalului Internațional de Poezie, Epigramă și Umor ”Romeo și Julieta de la Mizil”, Ediția a XVII – a. Mi-a spus că voi avea și o „mică surpriză”. Îmi plac surprizele, doar că nu acelea care mă prind nepregătită. A fost prima astfel de surpriză, care însă m-a bucurat enorm. Și nu a fost deloc mică. Am primit o diplomă de excelență, „pentru meritele incontestabile în păstrarea și cultivarea memoriei poetului și publicistului Lucian Avramescu”. Nu eram pregătită pentru o astfel de încununare a mea, dar nu puteam s-o primesc fără a spune ceva. Și am spus. Nu mai știu ce! Știu doar că mă aflam în fața unei săli, cu o mare de oameni care aștepta recitalul lui Ducu Bertzi. Se pregăteau microfoanele pentru el, și pentru cei care l-au acompaniat. Sala murmura, și eu, care nu știam ce voi vorbi. Cred că am spus multe. M-am ajutat și de cartea ta, pe care o aveam cu mine, după ce mi-am început dimineața cu o poezie-testament lăsată mie. Îmi amintesc cum s-a așternut tăcerea în încăpere. Îmi amintesc ochii aprobatori care mă priveau. Vocea mea tremurândă, care a răzbătut la oameni, fără sprijinul sonorizării. Nu-mi amintesc niciun cuvânt din cele spuse. Îmi amintesc chipul domnului profesor universitar Ion Bogdan Lefter, apoi, pe cel al profesorului Adrian Cioroianu – fost ministru de Externe, în prezent director al Bibliotecii Naționale București -, și chipul zâmbitor al doamnei inspector Cristina Marian. Oamenii aceștia, obișnuiți cu discursuri elevate, au ascultat vorbele mele cu atenție și îngăduință. Cred că mi-au dat notă de trecere. Așa am simțit, iar la final, felicitările primite din partea multor oameni, au alungat temerile mele. Acum, când îți scriu, mă încearcă lacrima. De bucurie! De emoția simțită atunci, care nu și-a încheiat existența, și care, multă vreme de acum încolo mă va cerceta. I-am avertizat încă de la început că nu voi putea rima în umor și ironie cu antevorbitorii mei. Dar nu a deranjat pe nimeni. Dimpotrivă!
Evenimentul festiv de sâmbătă, de la Mizil, în care poezia, epigrama și umorul au adunat în bucurie oameni din toate colțurile țării, și de peste Prut, merită cu asupra de măsură apreciere și felicitări. Ca un astfel de Festival să-și aibă continuitate în vremurile acestea complicate, pe fondul în care, Cultura, nu primește sprijinul cuvenit, e demn de prețuire. Ostenela tuturor în organizarea lui e uriașă. Munca începe în septembrie, și se încheie în februarie. Mă gândesc acum la cuvintele actorului nonagenar, Constantin Dinulescu, rostite cu lacrimi în ochi „Mă bucur că mai există oameni care trăiesc și gândesc pentru țara asta. Să nu abandonați niciodată acest drum care este mai solicitant, mai sinuos de apărat, Cultura”. Asta fac profesorul Bădicioiu și domnul profesor Victor Minea, de la Mizil, prin strădania lor. Apără Cultura. O mențin în viață. Cu arme care nu se arată văzului. Multă muncă și crez. Și, ca ei, mai sunt alții câțiva, care nu se dau învinși în fața neprieteniei politice, sociale, educaționale.
Dragul meu, mă tem că n-am reușit să-ți redau cu totul esența zilei de sâmbătă, dar cei care au fost prezenți au înțeles ce era de înțeles. Iar eu m-am bucurat de multă prietenie. Domnul Corneliu Zeană, medic cardiolog, iubitor de cultură, mi-a promis publicarea unui material despre Muzeul Pietrei, în revista pe care o gospodărește, „Independența Română – Independența prin cultură”. De asemenea, scriitorul și jurnalistul Dumitru Serghie a venit cu ideea unei colaborări literare. Profesorul Adrian Cioroianu și Ducu Bertzi s-au arătat dornici să viziteze muzeul nostru. Cuvintele de bună revedere ale domnului profesor Dan Culicovschi au contribuit de asemenea la seninul zilei. Doamna director adjunct a Liceului „Grigore Tocilescu”, Adela Guțu, și-a amintit de prezența noastră acolo, în urmă cu câțiva ani, în luna martie, când ai plantat în curtea unității școlare o magnolie. Mi-a spus apoi că soacra ei îmi urmărește scrisorile. Și alte câteva bucurii de felul acesta am primit. Cu multă recunoștință primesc deschiderea cu care m-au întâmpinat oamenii aceștia valoroși.
Acum, după întâlnirea cu tine, mă retrag puțin în tăcere. Las întâmplările de ieri să se așeze, să-și ocupe fiecare locul cuvenit. Să continue zidirea la ceea sunt, ce devin cu fiecare zi ce trece. Să se adune toate vorbele, toate privirile și îmbrățișările primite, în clădirea omului nou care mi se arată în oglindă. Deschid ușa zilei de mâine, care la rându-i are dreptul ei la fericire!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
