Luiza Rădulescu Pintilie
Poate fiindcă a descoperit aplecarea spre frumos, spre culoare chiar la vârsta cutiei cu acuarele din ghiozdanul de elev, pictorul Eugen Măcinic- cel care a adus, la acest început de lună martie, primăvara pe simezele galeriei ploieștene de artă- recunoaște că tehnica acuarelei este cea care îl reprezintă, adăugând însă că deopotrivă uleiul, pastelul și creionul îi sunt dragi.
După ce tocmai am văzut expoziția ce îi poartă semnătura, eu am încredințarea că i-a fost hărăzit dintru începuturi ca însăși inima sa să închidă o cutie cu acuarele. Și deloc o oarecare cutie cu acuarele, ci o …fermecată cutie cu acuarele, care recunoaște sensibilitatea inimii ce așterne culorile pe hârtie, precizia mâinii care mânuiește pensula încât să stăpânească transparențele, luminozitatea și delicatețea tușelor, măiestria de a imprima florilor, peisajelor sau naturilor statice valențele lirice ale unor poeme așezate în nuanțe duioase.
Nu am avut bucuria să îl cunosc personal pe artist, dar l-am regăsit cumva în expoziție chiar înainte de a-l… descifra în lucrări, prin șevaletul așezat chiar la intrare, ca un fel de politicoasă invitație în atelierul său de lucru şi apoi în călătoria spre public. Recunosc că mi-a plăcut acest gest de ospeție și curtoazie adresat vizitatorului, această întindere de mână… sufletească, inclusiv în absența gazdei. Încât, odată trecut de șevalet, rămâi același oaspete așteptat cu bucurie. Te întâmpină narcise galbene, trandafiri, alte și alte flori așezate în ulcele și ele înflorate sau în vaze transparente, ți se deschid sub pași străzi din Sebeșul natal sau case din sate transilvănene, te cheamă țărmuri de mare albastră sau alte locuri care parcă doinesc, cântă din frunză, ori deapănă, deodată cu ape curgătoare, cine ştie ce basm despre tărâmuri măiastre.
Totul, absolut totul, respirând duioșie, finețe și acea frumusețe care nu te trage de mânecă să o vezi, ci te așteaptă să ți se dăruiască privirii, inimii.
Anul trecut, pictorul Eugen Măcinic a expus, în cadrul Muzeului Județean de Artă Prahova- „Ion Ionescu Quintus”, lucrări reunite sub tema preludiilor cromatice, de data aceasta ales să îi dăruiască publicului ploieştean ( expoziţia rămâne deschisă până miercuri- 20 martie a.c. ) o întreagă primăvară în culori. Aşa cum o vede, aşa cum o simte, aşa cum se aşează ea pe hârtie de sub vârful pensulei ce adună nu doar culorile, ci şi emoţiile, frumuseţile, seninurile, liniştile din fermecata cutie cu acurele despre scriam chiar de la început.
„Acuarela se potriveşte într-adevăr spiritelor lirice, artiştilor capabili să alcătuiască o adevărată poetică a formelor. Iar Eugen Măcinic este, indiscutabil, unul de această factură”, a spus criticul de artă Luiza Barcan despre artistul Eugen Măcinic, născut chiar într-o primăvară ( 5 martie 1964), la Sebeș, absolvent al cursurilor Facultății de Arte Vizuale a Universității din Oradea, membru al Societății de Acuarelă din Birmingham, iar din 2014 și al Uniunii Artiștilor Plastici din România, lucrările sale fiind prezente în numeroase expoziţii de grup şi personale, din ţară şi străinătate. Eu nu am la îndemână argumentele de specialitate ale criticului de artă. Dar narcisele galbene păstrate în amintirea retinei mele seamănă perfect cu cele pe care, în dimineaţa ploioasă în care scriu aceste rânduri, le văd pe fereastră în grădina casei noastre. Ca două picături de apă, ca două picături de apă vie , care pot să risipească praful de pe suflet la începutul unui anotimp al reînnoirii … Iar explicaţia trebuie căutată nu într-o cutie oarecare cu acuarele, ci într-o inimă care închide o fermecată cutie cu acuarele…
